marți, 24 martie 2009

Bunavestire,



Am simţit întotdeauna o greutate atunci când a trebuit să vorbesc despre Maica Domnului. Nu pot să-mi explic de ce. Dar am observat din scurta mea experienţă pastorală, că femeile îndeosebi o înţeleg mai bine şi o cinstesc mai mult decât putem noi bărbaţii să o facem. De ce oare? Pentru calitatea de a fi mamă, exceptând faptul că nu este o mamă obişnuită, ci chiar mama lui Dumnezeu. Să fi mamă este o taină a lui Dumnezeu, şi spun eu, motivul pentru care mamele de regulă au evlavie mai mare faţă de Maica Domnului.
Fiecare femeie, încă din pruncie visează să-şi întemeieze o familie, şi să aibă copii. Cu siguranţă şi Fecioara Maria, ca orice femeie, a avut astfel de vise. Trebuie totuşi să amintim faptul că ea a trăit la templu fiind închinată de părinţii ei acolo, după cum făgăduiseră lui Dumnezeu, şi astfel nu a avut o copilărie ca a celorlalţi copii. Gândindu-ne la evenimentul Bunei Vestiri ne dăm seama că fecioara Maria era pe punctul de a-şi împlini aceste vise. Evanghelistul Luca ne relatează: "Îngerul Gavriil a fost trimis într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se numea Iosif, din casa lui David" (1, 26). Aşadar era logodită, logodna fiind un legământ sacru, cu putere legală, pasul preliminar înaintea căsătoriei. Arhanghelul Gavriil îi adresează următoarele cuvinte: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! (Luca 1, 28). O anunţă că a fost aleasă să nască pe: Fiul Celui Preaînalt, căruia Dumnezeu îi va da tronul lui David ... şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Luca 1, 32-34). Interesant este că nu o miră prezenţa îngerului în casa ei. Probabil era obişnuită cu astfel de arătări din perioada petrecută la templu, o miră cuvintele lui cu totul deosebite. Înţelegea ea că a venit vremea răscumpărării promise de Dumnezeu, şi ştia foarte bine că Mesia va veni din neamul lui David, neam din care se trăgea atât ea cât şi dreptul Iosif. Dacă ea va fi mama lui Mesia care va împărăţii pe pământ ea va deveni împărăteasă, şi astfel se împlineşte un alt vis al oricărei fete. Nu înţelegea însă cum va putea zămisli un copil în vreme ce ea nu este încă căsătorită. Explicaţia Arhanghelului nu o lămureşte pe deplin, dar înţelege că este o lucrare a lui Dumnezeu pe care mintea omului nu o poate pricepe. Fără a cere explicaţii acceptă această mare şi grea responsabilitate: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).
Pildă de smerenie şi ascultare ne dă Maica Domnului, în această zi. Acceptarea acestei responsabilităţi de a naşte pe Mesia, implica foarte multe greutăţi. Chiar dacă zămislirea s-a produs în chip minunat de la Dumnezeu, totuşi pentru oameni este greu să o accepte. Trebuie întâi să-l convingă pe dreptul Iosif, că nu a călcat logodna, şi acesta să o protejeze de ceilalţi oameni care ar fi putut-o judeca greşit. Sigur că Dumnezeu a avut grijă de toate acestea, şi dreptul Iosif nu a vădit-o, aşa cum ne explică evanghelistul Matei ( Matei 1, 19).
Reţinem două lucruri esenţiale: 1.drumul pe care Dumnezeu ne sfătuieşte să mergem nu este unul uşor. Dacă îl acceptăm trebuie să bem până la fund paharul suferinţei.
2. Să luăm pilda lui Iosif, şi să nu judecăm pe alţii. Iosif putea s-o descopere pe Fecioara Maria, şi s-o acuze de infidelitate şi desfrânare. Desfrânarea era considerat un păcat foarte mare care se pedepsea cu moartea. Şi în zilele noastre, gravitatea păcatului a rămas aceeaşi, însă nu se mai pedepseşte cu moartea. Se întâmplă adesea ca fete tinere să cadă în acest mare păcat şi să rămână chiar însărcinate. În această situaţie nu trebuie să judecăm aspru, ci să le ferim de un păcat şi mai mare, şi anume avortul. Copiii sunt darul lui Dumnezeu, iar dragostea de copii este o taină pe care doar mamele o pot pătrunde prin naşterea de prunci...



vineri, 20 martie 2009

Duminica Crucii,



În sinaxar citim: "După cum la venirea unui Împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă ân ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul lui cel împărătesc, Crucea cea făcătoare de viaţă." Aşadar înţelegem deci Crucea ca un semn de biruinţă. De biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Pentru unii însă cinstirea Crucii este erezie, pentru că, spun ei, nu se cuvine să cinsteşti un obiect de ruşine (aşa cum era considerată Crucea). Argumente împotriva acestora sunt foarte multe chiar în Sfânta Scriptură, nu o să insist asupra lor. Îmi pun însă întrebarea care este motivul adevărat pentru care ei nu cinstesc Crucea. Obiecţiile de ordin Scripturistic nu sunt mulţumitoare. Consider însă că ei dar şi mulţi dintre noi care ne pretindem închinători ai Crucii, nu înţelem ce înseamnă de fapt cinstirea ei. Principala problemă este legată de prioritatea noastră esenţială în calitate de creştini: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Dacă prioritatea noastră este legată de viaţa aceasta pământească, Crucea pentru noi nu are valoare.
Noi suntem creştini, următori şi propovăduitori ai lui Hristos. Implicit avem credinţă în Învierrea lui din morţi, faptul cel mai de seamă al creştinătăţii, care de fapt este garanţia propriei noastre învieri. Numai că pentru a ajunge în Duminica Învierii, trebuie să trecem prin Vinerea Patimilor. Orice biruinţă implică de la sine o luptă. Noi vrem să fim biruitori însă fără să luptăm. Îndepărtăm paharul suferinţei, pe care Mântuitorul nu l-a îndepărtat, şi ne punem la adăpostul convingerii că ar fi închinare la idoli, cinstirea Crucii. De fapt trebuie să înţelegem că în viaţă un creştin nu trebuie să aleagă calea cea mai uşoară, ci calea Crucii, a asumării ei în chip voluntar, lepădarea sinelui ("Să nu fie voia Mea ci voia ta"- spune Mântuitorul în Grădinba Ghetsimani) şi urmarea lui Hristos, pe urmele lăsate de paşii lui. Doar aşa ne merităm numele de creştini. Aici înţelegem de fapt refuzul confesiunilor protestante şi neoprotestante, de a accepta şi cinsti Crucea. În vreme ce Ortodoxia cere sacrificiu şi jertfă, pentru a prmi har, ei nu cer nimic şi oferă perspectiva unei vieţi mai prospere, aduc ajutoare materiale, prin care au cumpărat multe suflete. Mă întreb " Ce-i foloseşte omului dacă câştigă lumea, dar îşi va pierde sufletul, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?...
Să ne revizuim prioritatea şi să ne vindecăm de prea mult sine privind Crucea mântuitoare...

vineri, 13 martie 2009

Duminica slăbănogului coborât prin acoperiş,

ntuitorul Iisus Hristos a vindecat mulţi bolnavi şi multe boli, fiind pe drept cuvânt numit "Marele Doctor". Dar vindecările săvârşite au în ele însele tâlcuri mai adânci, nerămânând simple minuni. Trăim într-o lume în care toţi aşteaptă minuni pentru a crede în Dumnezeu, neştiind faptul că minunea în sine nu mântuieşte pe nimeni. Pilduitor în acest sens Avraam îi răspunde bogatului nemilostiv la cererea acestuia de a-l trimite pe săracul Lazăr în casa fraţilor săi necredincioşi pentru ca aceştia să se pocăiască, văzând pe cineva înviat din morţi (Luca 16, 19-31): "Dacă ei (fraţii bogatului nemilostiv) nu ascultă de Moise şi prooroci, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede" (Lc. 16, 31). Credinţa ta trebuie să se bazeze pe învăţătura de credinţă şi să fie lucrătoare prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. De fapt tâlcul adânc al vindecării slăbănogului coborât de prietenii lui prin acoperiş este acela al iubirii oamenilor întreolaltă: Şi văzând credinţa lor (a prietenilor săi ) i-a zis slăbănogului: Fiule iertate fie păcatele tale". Aşadar un om este iertat de păcate şi vindecat miraculos de neputinţa lui pentru credinţa prietenilor săi. Prieteni adevăraţi, care nu judecă pricina pentru care omul era în suferinţă, şi înţelegem că datorită păcatelor era în neputinţă, ci îl ajută necondiţionat. Mai mult decât atât, fiind împiedicaţi de mulţimea adunată să-L asculte pe Mântuitorul, găsesc un mijloc ingenios spre a-l ajuta pe prietenul lor, îl coboară de pe acoperiş la picioarele Mântuitorului. Desigur, oameni invidioşi şi răi se găsesc şi în casa aceia, grăbindu-se să judece dacă Mântuitorul are putere sau nu să ierte păcatele, pierzând astfel din vedere esenţialul. Un om îşi câştigă mântuirea şi vindecarea, datorită semenilor săi.
Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă între vindecarea slăbănogului acestuia şi a acelui de la scăldătoarea Vitezda. Acesta este însoţit de patru oameni, acela în singurătate. Acesta este adus de prietenii credincioşi la Mântuitorul, la acela însă, se duce Mântuitorul. Slăbănogul de la Vitezda ne învaţă că cel mai greu lucru de suportat este singurătatea. Mântuitorul îl întreabă: "Vrei să te faci sănătos". El răspunde calm: "Nu am om", cu alte cuvinte cu boala m-am obişnuit, şi sştiu că prin ea îmi spăl păcatele, dar eu sufăr de singurătate.
În câteva cuvinte m-am străduit să arăt ce înseamnă prietenia pe de o parte şi singurătatea pe de alta, deoarece consider că unul din cele mai mari păcate ale oamenilor contemporani este ura între ei. Vocaţia omului, în calitatea sa de chip al iubirii lui Dumnezeu, este aceea de a trăi în armonie cu semenii săi. Şi parcă în zilele noastre acesta e cel mai greu lucru...