marți, 28 aprilie 2009

Călătorie spre grădina raiului,


Este foarte greu să dau o definiţie a ceea ce înseamnă cu adevărat să fi pelerin. Este de fapt o lucrarea lăuntrică a omului, o căutare a frumosului. De fapt, Dumnezeu după ce a creat lumea a concluzionat: "Şi toate erau foarte bune". Numai că omul nu s-a mulţumit cu binele ci a căutat să cunoască şi răul, mâncând din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. Binele îl cunoştea, dar a dorit să cunoască răul. De aceea omul a pierdut accesul în grădina raiului, iar armonia şi binele desăvârşit i-a rămas ca o icoană în suflet, pe care omul în permanenţă caută să o întrupeze. Părintele Rafail Noica spunea că omul este ortodox şi filocalic prin firea lui adică dreptmăritor şi iubitor de bine şi de frumos. Ori dacă omul este filocalic, este firesc să caute binele şi frumosul şi desigur prin bine şi frumos pe Dumnezeu: "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Psalmii lui David 41, 1). Acesta este de fapt un pelerin. Nu pot să mă pronunţ dacă în pelerinajul din care m-am întors de curând, am fost cu adevărat un pelerin, dar ştiu şi simt că am găsit ceva din ceea ce căutam. Şi de aceea la ora aceasta ceva din frumosul şi binele lui Dumnezeu s-a întrupat în sufletul meu. Nu ştiu cât timp voi păstra vie în sufletul meu această stare, trăind într-o lume atât de agitată, dar ştiu că ceva din ce am câştigat în acest pelerinaj nu voi mai pierde niciodată.
Pelerinajul a avut loc în perioada 24 - 26 aprilie pe la mânăstirile de pe valea Oltului, şi cele de pe valea Jiului. Nu am avut timpul fizic să le vizităm pe toate, tocmai datorită faptului că am încercat să culegem roade duhovniceşti de pe unde am umblat. Şi acest lucru presupune răbdare, linişte, o ieşire din graba şi stresul cotidian: "toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm", şi cred că lucrul acesta l-am reuşit. Chiar dacă ora plecării a fost o oră la care omul se odihneşte (ora 2: 30 noaptea), noi am pornit odihniţi la drum, ştiind că vom găsi pe unde mergem ceva din grădina raiului. Primul popas într-o zi de sărbătoare a fost Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus. Ştiam că aici voi găsi cel puţin două lucruri: în primul rând o ctitorie brâncovenească, o dovadă evidentă asupra faptului că românii transilvăneni au fost dintotdeauna ortodocşi, nu greco-catolici aşa cum le place unora să spună cu tărie; în al doilea rând pe Părintele Teofil Pârâian. Interesant lucru să înveţi despre lumină de la un nevăzător. Dar lucrul acesta dovedeşte faptul că alături de vederea fizică omul are o vedere duhovnicească. Şi Părintele Teofil a atins pânza freatică a sufletului nostru, fâcând să izvorască apa cea vie, după cuvintele Mântuitorului: "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 14).
A
stfel încărcaţi de har şi binecuvântare am pornit mai departe. Nimic din oboseala lumească nu s-a zărit pe chipurile noastre, dar s-a aşternut peste noi liniştea harului. Fiecare din noi se gândea la Dumnezeu, la viaţa veşnică, la ceea ce avem de făcut pentru a ajunge acolo. Aşa am ajuns la Mânăstirea Turnu, acolo unde am fost cazaţi de un ardelean de-al nostru, vieţuitor acolo. Nici aici oboseala nu a afectat dorinţa noastră de a-L căuta pe Dumnezeu. Astfel încât imediat după instalarea în camere, am mers la Slujba Vecerniei, pe urmă la masa pregătită de părinţii mânăstiri, după care am vizitat mânăstirea şi ne-am bucurat de frumuseţile locului aceluia, fiecare din noi fiind tentat să spună: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale". Şi totuşi am avut parte de odihnă trupească binemeritată. Astfel încât la ora 22:00 toţi dormeam. Acest lucru a făcut ca trezirea la ora 5:30 să nu fie deloc grea. La ora 6:00 a început slujba Acatistului, după aceea Ceasurile împărăteşti , Utrenia şi Sfânta Liturghie. Încărcaţi de har şi bucurie duhovnicească am pornit la drum.
Următoarea oprire a fost Mânăstirea Cozia. Aici am fost impresionat printre altele de colecţia de icoane vechi ale mânăstirii, icoane care prin vechimea lor, dar şi prin corectitudinea cu care au fost realizate, sunt un permanent îndemn la rugăciune. Din păcate însă există o diferenţă între icoanele vechi, aflate în muzeele mânăstirilor şi cele mai noi, care le-au înlocuit,.Diferenţa aceasta arată faptul că în aceste timpuri în care tehnica şi ştiinţa au evoluat considerabil, concepţia omului despre Dumnezeu a fost umbrită şi deformată, astfel încât , din păcate unele obiecte bisericeşti comercializate sunt la graniţa "Kitsch-ului" (să-mi fie iertată îndrăzneala de a folosi un cuvânt atât de urât). În rest totul duhovnicesc, atmosfera de rugăciune din Mânăstiri ne-a cuprins pe toţi. De la Cozia ne-am îndreptat către Mânăstirea Frăsinei, unde am vizitat doar schitul. Acolo am aflat câteva lucruri despre rânduiala lăsată de Sfântul Calinic de a nu avea acces femeile în mânăstire. Următoarea mânăstire pe care am vizitat-o a fost Mânăstirea Dintr-un Lemn. Frumuseţea naturală a locurilor, stejarii seculari, m-au dus cu gândul la psalmistul David care spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalmi 18, 1). Cu alte cuvinte omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin frumuseţile naturale care ne spun câte ceva despre Creatorul lor. Acest tip de cunoaştere este numit în teologie: Cunoaştere naturală, numai că pe lângă această cunoaştere o mânăstire prilejuieşte şi cealaltă cunoaştere, mai importantă şi anume cea supranaturală, cunoaştere directă a lui Dumnezeu prin viaţa religioasă. Omul descoperă prin viaţa de rugăciune a unei obşti monahale, ambientul în care sufletul său se deschide spre a prmi har şi a progresa în pelerinajul vieţii pământeşti spre fericirea vieţii cereşti. De aceea oamenii se simt atât de bine când intră într-o Biserică. Din păcate însă, ispita îi face pe foarte mulţi să nu meargă la Biserică, să nu caute această linişte a sufletului. La mânăstirea Dintr-un Lemn, am citit împreună cu grupul Paraclisul Maicii Domnului, în faţa Icoanei făcătoare de minuni. Următoarea oprire a fost mânăstirea Bistriţa. Primul gând pe care l-am avut a fost acela că în Mânăstirea Bistriţa, Î.P.S Bartolomeu a petrecut o bună perioadă de timp, în împrejurările cele mai grele ale vieţii sale. Am rămas în mânăstire la prima parte a privegherii, mai cu seama la Vecernie şi Litie, ne-am închinat cu toţii la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, după care ne-am continuat drumul spre ultima Mânăstire pe care o vizitam în acea zi, şi anume Tismana.
Pentru mine personal Tismana, trebuia să fie (şi chiar a fost) punctul culminant al întregului pelerinaj. La Tismana fusesem pelerin în urmă cu 7 ani în 2002, în cursul anului trei de seminar. Episodul Tismana din urmă cu şapte ani, mi-a rămas în suflet ca o etapă importantă a devenirii mele. Despre ce este vorba, ne aflam într-un pelerinaj organizat de Pr. Dumitru Boca, dirigintele nostru, şi la Tismana eram cazaţi în a doua zi a pelerinajului, într-o zi de sâmbătă. Pătrunşi de duhul mânăstirilor vizitate până în acel moment, am hotărât împreună cu ceilalţi colegi să petrecem o noapte în rugăciune. Sigur faptul acesta era imposibil pentru că în mânăstire exista un program, care se încheia la ora 22:30 când Biserica mânăstirii se închidea. Ora de închidere corespundea cu ora la care se încheia slujba Privegherii. Totuşi prin amabilitatea maicilor am rămas în Biserică rugându-ne , până către orele 24:00. În tot acest timp unii citeam pentru tot grupul Acatiste, iar ceilalţi făceau metanii. O imagine impresionantă, de rugăciune a unor copii. Imaginea aceasta le-a impresionat desigur pe măicuţele, care au renunţat la două ore de somn pentru râvna noastră, şi ne-au rugat stăruitor să rămânem pe a doua zi la Sfânta Liturghie. Programul nostru încărcat nu permitea însă acest lucru, plecarea era programată la ora 6:00, pentru a putea ajunge la Mânăstirea Vodiţa (prima ctitorie a Sfântului Nicodim) la Sfânta Liturghie. După ce le-am expus motivele pentru care nu putem rămâne la Tismana, maicile ne-au spus că "vom fi legaţi de Sfântul Nicodim, ca atunci când vom fi preoţi să slujim la Tismana". Sigur nu din frica legăturii de care maicile vorbeau am căutat să slujesc, iată după doi ani şi jumătate de preoţie, la Tismana, ci pentru că atunci în 2002, am avut la această mânăstire nişte momente pe care un om le simte de puţine ori în viaţă, dar din care se hrăneşte toată viaţa. Şi în 26 aprilie 2009, în duminica Tomii, mi s-a împlinit acest vis, am urmat, dacă vreţi chemarea Sfântului Cuvios Nicodim, de a-i sluji în semn de mulţumire pentru contribuţia ce a adus-o în formarea mea. Şi în duminica Tomii, după atâtea momente de credinţă mai puţină (mi-e frică să-i spun necredinţă) şi după atâtea momente de îndoială, pe care poate şi eu ca orice muritor le-am trăit, am simţit bucuria întoarcerii lui Toma către Dumnezeu, şi din tot sufletul meu am mărturisit: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Acest lucru pentru că am trăit o liturghie pe care mi-am dorit-o veşnică şi pe care o trăiesc şi în aceste momente. Într-adevăr credinţa omului este izvor de cunoaştere a lui Dumnezeu care îl fereşte pe om de îndoială. De aceea Mântuitorul spune: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut".
Restul pelerinajului, a fost o reîntoarcere acasă, dar cu sufletul plin de bucurie duhovnicească. De aceea ultimele două mânăstiri Lainici şi Prislop, n-au făcut altceva decât să întreţină focul sfânt ce ardea în inima mea şi cred a noastră a celor din grupul de pelerini alături de care am trăit aceste momente sfinte.
Pentru un pelerin scopul este atins dacă devine mai bun, mai duhovnicesc, şi noi acum suntem mai duhovniceşti şi mai buni, şi dacă am descoperit ceva din grădina raiului, avem datoria morală de a face din ceea ce am descoperit o realitate în care să vieţuim noi şi toţi cei dragi ai casei noastre.