Samarineanul milostiv,

Un oarecare învăţător de lege vine înaintea Mântuitorului „ispitindu-l şi spunându-i: Ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică (Luca 10, 25). Nu ştim dacă a fost sau nu bine intenţionat, dar trebuie să recunoaştem că problema ridicată este una foarte importantă. Şi aceasta pentru că dobândirea vieţii veşnice ar trebui să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, câţi ne punem această problemă? Câţi dintre noi ne întrebăm la finalul unei zile, oare astăzi ce am făcut pentru mântuirea mea?

Ne va fi greu să dăm un răspuns bun la această întrebare. Nu vom găsi în preocupările noastre multe lucruri care să ne facă vrednici de viaţa veşnică. Şi atunci căutăm scuze: muncim prea mult, suntem prea stresaţi, nu avem suficient timp ş.a.

Ce ne spune Scriptura: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Luca 12,31). Înţelegem că Dumnezeu nu ne vrea săraci, dar vrea să avem ca prioritate căutarea împărăţiei Sale. Vrea să le avem pe toate cele de trebuinţă, dar sufletul nostru să fie detaşat de ele: fiindcă unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră (Luca 12,34). Şi dacă nu punem sufletul în cele materiale ne vom concentra să le dobândim pe cele duhovniceşti.

O altă problemă importantă la care Mântuitorul, în dialogul său cu învăţătorul de lege, ne invită să medităm, este răspunsul scurt pe care il dă acestuia: Ce este scris în lege, cum citeşti (Luca 10,26)? Este foarte limpede faptul că învăţătorul de lege ştia foarte bine „ce scrie în lege”. Nuanţa pe care Mântuitorul o face este legată de modul în care o citeşte, sau mai bine spus cum o interpretează. Mulţi cunosc Scriptura şi în zilele noastre, dar foarte puţini o interpretează aşa cum trebuie. Există atâtea confesiuni religioase care interpretează cuvântul Scripturii greşit, spre a lor pierzare dar şi a celor ce îi ascultă. De fapt, Mântuitorul îi şi dovedeşte învăţătorului de lege că o interpretează greşit. Răspunsul dat de învăţător este porunca iubirii lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui, poruncă găsită în Levitic 19,18. Mirat că Mântuitorul îi dă un răspuns atât de simplu, du-te de fă şi tu asemenea (Luca 10, 28), şi, dorind să se îndrepteze pe sine însuşi (Luca 10,29), întreabă cine este aproapele său, noţiune cu un sens restrictiv pentru evrei.

Pilda samarineanului milostiv ne este cunoscută, şi principala concluzie este aceea că aproapele nostru este tot omul care are nevoie de ajutor şi sprijin. Milostivindu-ne faţă de cei ce au nevoie de ajutor ne facem aproapele lor şi devenim mai pregătiţi şi mai vrednici de viaţa cea veşnică.

Aş aborda însă pilda şi dintr-un alt unghi. Pilda începe aşa: Un om cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari(Luca 10,30). Avem două verbe a coborî şi a cădea care în plan duhovnicesc se referă la căderea în păcat. Dacă mai adăugăm şi faptul că el cobora de la Ierusalim, centru religios al evreilor, pe un drum împânzit de tâlhari, lucrurile devin tot mai lămurite. Omul s-a despărţit de Dumnezeu şi a mers pe cărări greşite. Urmările le ştim, rămâne abia viu (Luca 10,30). Pericopa merge mai departe, se iveşte din întâmplare (Luca 10,31) un preot, pe acelaşi drum coborâtor. Nu vreo necesitate îl obliga să meargă pe acolo ci întâmplarea, curiozitatea. Nu ni se spune dacă şi el a căzut sau nu, dar ştim că văzându-l pe omul căzut, trece pe alături. Tot aşa (Luca 10,32) se iveşte un levit, adică coborând pe drum din aceleaşi motive, trecând şi el nepăsător pe alături. În vreme ce omul căzut între tâlhari rămâne abia viu, preotul şi levitul coboară pe drumul împânzit de tâlhari, parcă aşteptând să cadă şi ei. Aceasta este lumea păcatului, ştim că este o cale greşită, dar suntem tentaţi s-o încercăm, şi dacă o încercăm imposibil să nu cădem în păcat. Prima tentaţie este aceea de a părăsi casa lui Dumnezeu, şi, asemenea fiului risipitor, şi noi mergem departe de Tatăl nostru Cel ceresc, coborâm de la Ierusalim pe căi străine. Ori, noi ştim că Dumnezeu ne vrea împreună, în comuniune, acolo unde să ne împărtăşim de Hristos. Cât de frumos Sfântul Apostol Pavel, ne spune că noi suntem mădulare ale trupului eclesial, ale Bisericii, iar Hristos este capul ei. Şi atunci spunem împreună cu Apostolul Petru: Unde să mergem Doamne că tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6,68). Înţelegem aşadar situaţia omului căzut, dar nu mai puţin şi a preotului şi levitului.

Soluţia vine de la Samarineanul milostiv. Şi el circula pe acelaşi drum dar în sens invers, el urca de la Ierihon la Ierusalim, de la păcat prin pocăinţă la desăvârşire. Şi în urcuşul său a găsit pe un om căzut, abia viu şi s-a milostivit de el, ştiind că doar în comuniune cu altul, împreună cu semenul sau aproapele său, poate să ajungă la statura bărbatului desăvârşit, vârsta deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4,13), la care să dea Bunul Dumnezeu să ajungem şi noi toţi. Amin

Sărbătoare la Băiţa,

Voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi laudă a sunetului de sărbătoare (Psalmi 41, 4-5). Frumoase cuvinte şi reprezentative pentru poporul nostru, care a ştiut să valorifice la maxim zilele de sărbătoare. Precizarea care trebuie făcută este aceea că ideea de sărbătoare la români este legată fundamental de Biserică. Acest lucru datorită faptului că Biserica ne cheamă, Biserica ne adună, Biserica ne pune în comuniune unii cu alţii. Răspunsul nostru acestei chemări la comuniune trebuie să fie cum zice psalmistul în glas de bucurie şi laudă. Mă gândeam la grija omului de a se pregăti pentru sărbătoare: hainele cele mai bune, casa curată, spovedania înainte pentru curăţia sufletului, hrană pentru cei ce vin din alte părţi, toate gândite pentru a dărui unii altora iubire din iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
În această atmosferă de sărbătoare a fost biserica ortodoxă din Băiţa, în duminica ce a trecut, zi de prăznuire a Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, ocrotitorii parohiei noastre. Patru preoţi slujitori şi corul parohiei Gherla 2, au slujit îngereşte pentru câteva sute de credincioşi din sat şi din alte părţi, prezenţi la această manifestare.
Despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil se poate vorbi mult, eu mă voi opri la două versete din Noul Testament, în care se vorbeşte despre cei doi sfinţi.
1. Eu sunt Gavriil, cel ce stă în faţa lui Dumnezeu. Şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea (Luca 1, 19). Versetul este luat din dialogul arhanghelului Gavriil cu preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Arhanghelul se prezintă după ce Zaharia s-a îndoit de vestirea sa, că va avea un prunc. Autoritatea buneivestiri vine din faptul că Arhanghelul Gavriil stă în faţa lui Dumnezeu. Aş merge puţin mai departe, spunând că precizarea arhanghelului se aplică tuturor celor care vorbesc despre Dumnezeu sau binevestesc cuvântul lui Dumnezeu. Ne place să dăm sfaturi sau să corectăm greşelile altora, în condiţiile în care nici noi nu suntem mai buni. A binevesti este o datorie a noastră a tuturor, însă condiţia principală a buneivestiri despre Dumnezeu, este măsura în care noi putem sta cu viaţa noastră, cu faptele noastre, cu credinţa noastră neruşinaţi înaintea lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr suntem nepătaţi şi cu adevărat credincioşi putem să vestim cu succes cuvântul lui Dumnezeu.
2. Mihail, arhanghelul, când i se împotrivea diavolului certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să-i aducă judecată defăimătoare, ci a zis: "Ceartă-te pe tine Domnul!" (Iuda 1, 9). Înţelegem că Mihail arhanghelul împotrivindu-se diavolului n-a îndrăznit să facă judecată defăimătoare, n-a îndrăznit să facă ceea ce noi oamenii facem tot timpul, să judecăm pe alţii. A judeca este a lui Dumnezeu, şi noi trebuie să luăm pilda arhanghelului Mihail, neîndrăznind noi să ne facem singuri dreptate.
În concluzie să ne păstrăm sărbătorile, să păstrăm legătura lor cu Biserica lui Dumnezeu şi să le întâmpinăm curaţi sufleteşte, având îndrăzneala arhanghelului Gavriil de a binevesti şi neîndrăzneala lui Mihail de a judeca pe alţii. Şi atunci Hristos este întruchipat în noi şi simţirea acestui lucru are drept rezultat sărbătoarea.