joi, 28 ianuarie 2010

Binele săvârşit- prietenul nostru la dreapta judecată


Tânărul bogat îl întreabă pe Mântuitorul Iisus Hristos, ce „bine” să facă să moştenească viaţa cea veşnică. De fapt, toţi creştinii işi doresc să facă binele, de aceea răspunsul Mântuitorului ne este adresat tuturor deopotrivă. Mântuitorul Iisus Hristos îl încearcă pe tânăr amintindu-i câteva din cele zece porunci, pe care de altfel ştia că le împlineşte. La sfârşit îi arată că un singur lucru mai are de făcut: să fie bun şi milostiv.

Prin aceasta Mântuitorul vrea ca noi să înţelegem că în viaţa noastră trebuie să împlinim tot binele pe care îl putem face. Noi cei de azi ne-am prea obişnuit să spunem că om fără de păcat nu există. Într-adevăr nu există, dar acest lucru nu înseamnă că putem păcătui în voie, că aceasta este firescul omului. Dumnezeu a creat lumea „bună foarte” (Facere 1,31), iar răul a apărut ca un accident în lume, datorită neascultării primilor oameni. Mai mult decât atât, atunci când săvârşim răul parcă prea uşor ne scuzăm: „alţii păcătuiesc mai mult decât mine”, sau spunem siguri pe noi „ăsta să fie păcatul meu cel mai mare”. Definiţia cea mai bună a răului este că el este lipsa binelui. Cu cât răul se înmulţeşte, cu atât binele lipseşte. Acest lucru l-a înţeles tânărul bogat, de aceea „a plecat întristat” (Mt. 19, 22). A înţeles că îi lipseşte ceva din binele pe care Dumnezeu îl vrea de la el. Ajungând la pericopa duminicii înfricoşătoarei judecăţi, vedem de fapt că binele făcut în lume devine criteriul de bază al dreptei judecăţi. Împlinirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii, trebuie să ne facă mai buni, mai milostivi, mai receptivi la suferinţele semenilor noştri.

Dacă lecturăm pericopa evanghelică a duminicii înfricoşătoarei judecăţi (Matei 25, 31-46), constatăm de fapt că ceea ce Dumnezeu cere de la noi nu este nici mult şi nici greu. Noi ştim binele pe care trebuie să-l facem: „Fiindcă ştiu că-n mine, adică în trupul meu, nu locuieşte ce e bun. Că a vrea binele se află în mine, dar pe a face nu-l aflu; căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 18-19). Şi ştim că nu e greu. Nu e greu deloc să dăm o bucată de pâine celui flămând, o cană de apă celui însetat, odihnă străinilor, o haină celor goi, să-i cercetăm pe cei bolnavi şi pe cei închişi să-i îndreptăm vizitându-i cu blândeţe şi dragoste. Dar noi nu facem lucrurile acestea pentru că nu vrem. Şi atunci căutăm scuze: celui flămând şi însetat nu-i dăm pentru că ştim cauzele pentru care nu are hrană şi băutură, şi anume pentru că nu munceşte. Pe străini nu-i primim pentru că nu avem „destule camere” sau „pentru că e costisitoare hrana”, sau pentru că nu avem suficientă încredere în ei. Pe bolnavi nu-i cercetăm suficient pentru că ne este frică de gripa porcină sau mai bine pentru că socotim că noi niciodată nu vom fi bolnavi pentru a avea nevoie să fim cercetaţi. Pe cei din temniţe nu-i căutăm pentru că zicem noi „îşi merită soarta” ş.a.m.d.

Două lucruri nu sesizăm, întâi că nu facem binele pe care îl putem face, şi al doilea că ne facem judecătorii semenilor noştri. Cei mai mici ai lui Dumnezeu sunt cei care au nevoie de ajutorul nostru. Sunt cei neajutoraţi, buni sau răi, cei căzuţi în păcate. Dacă nu săvârşim binele, cum credem noi că vom fi judecaţi, judecându-i pe alţii?

Mai trebuie să observăm un lucru. Nici cei care au făcut binele în lume nu îşi amintesc exact când l-au făcut, şi nici cei care nu l-au făcut nu-şi amintesc când au avut prilejul şi nu l-au fructificat. Cei care au făcut binele, l-au făcut nu pentru a primi răsplată, sau pentru a fi lăudaţi, ci l-au făcut „întru ascuns”(Matei 6,4), şi Dumnezeu „întru ascuns” le-a răsplătit: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Cei ce n-au săvârşit binele, nu l-au săvârşit pentru că răutatea le-a cuprins sufletul. Şi pentru a nu recunoaşte faptul că sunt răi au căutat scuze toată viaţa. Au încercat să se scuze şi la judecată dar sentinţa a fost drastică: „Duceţi-vă blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi aleşilor lui” (Matei 25, 41).

Să căutam a face tot binele pe care îl putem face, fără a fi noi judecători semenilor noştri. Şi dacă ne vom strădui să facem tot binele, răul din lumea aceasta se va împuţina. Amin.