joi, 8 decembrie 2011

Pnevma-astenias,


În Sfânta Scriptură găsim consemnată vindecarea unei femei gârbove. Avea această neputinţă de 18 ani. Mântuitorul Iisus Hristos o vindecă fără să-i cerceteze în prealabil credinţa, aşa cum făcuse în alte cazuri. De aceea nu putem spune dacă femeia avea credinţă sau nu. Am putea deduce că era credincioasă din faptul că se afla în sinagogă într-o zi de sâmbătă, cu toate că era neputincioasă şi ar fi avut o scuză bună să nu vină. Acolo, în sinagogă, după ceremonia religioasă Mântuitorul o vindecă în văzul tuturor. Unii se minunează, alţii se scandalizează fiecare văzând în felul său lucrurile.
Ştim că femeia era aplecată de spate, gârbovă, aşa cum sunt multe femei şi în vremurile noastre. Însă, din modul în care evanghelistul Luca o prezintă şi din modul în care Mântuitorul o vindecă, se vede că femeia avea mai multe suferinţe. Evanghelistul Luca o prezintă pe femeie aşa: Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice (Luca 13, 11). El enumeră suferinţele ei: 1. Duhul de neputinţă; 2. Gârbovirea trupească. Iar vindecarea ei se face aşa: Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s'a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu (Luca 13,12-13). Astfel, întâi o vindecă de duhul de neputinţă, iar mai apoi îi îndreaptă trupul gârbov. E clar că e vorba de două afecţiuni, cea trupească fiind dublată de una sufletească. Întrebarea care se pune este următoarea: ce presupune duhul de neputinţă? -pentru că e limpede că e vorba de o afecţiune a sufletului-. Termenul grecesc pentru duhul de neputinţă este pnevma-astenias. Pnevma e grecescul pentru suflet, iar astenias a fost tradus prin neputinţă, dar l-am şi românizat, folosindu-l sub forma astenie. În DEX astenia se traduce aşa: Stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de scăderea capacității de lucru intelectual etc. Rădăcina asteniei nu este o afecţiune fizică, ci o dispoziţie rea a sufletului care-l duce pe om la neputinţă fizică. În plan duhovnicesc duhul de neputinţă este starea de plictiseală, de oboseală care se manifestă atunci când trebuie să ne rugăm, să mergem la Biserică, să postim, să citim etc. El niciodată nu se manifestă atunci când omul e la o petrecere, la bar, la discotecă, în faţa televizorului sau a calculatorului sau atunci când bârfim, când ne certăm noi sau alţii. Nici un duh nu ne opreşte de la rău, dar, vai câte ne presc de la bine. Ochii noştri văd răul şi mai puţin binele, urechile noastre aud răul şi mai puţin binele. Răul ne îndeamnă la rău şi-i suntem veşnic ascultători şi privitori; binele ne îndeamnă la bine şi veşnic îi suntem neascultători. Proorocul Isaia spune aşa: Şi am auzit glasul Domnului, zicând:
„Pe cine voi trimite, şi cine va merge la acest popor?“. Iar eu am zis: „Iată, sunt aici, pe mine trimite-mă!“. Şi El a zis: „Mergi şi spune-i acestui popor: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea. Că inima acestui popor s'a împietrit,
urechile lor greu aud şi ochii lor s'au închis, ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec“ (Isaia 6, 9-10). Iar proorocul Ieremia glăsuieşte aşa: Ascultaţi acum aceste lucruri, voi, popor nebun şi nesimţit: Ochi au şi nu văd; urechi, şi nu aud. Oare nu vă veţi teme de Mine? – zice Domnul –, şi nu veţi avea nici o sfială'n faţa Mea Ieremia (5,21-22). La acestea se adaugă ceea ce le spune Sfântul Apostol Pavel romanilor şi prin ei nouă: Aşa cum este scris: "Datu-le-a Dumnezeu duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până'n ziua de azi... Întunece-se ochii lor ca să nu vadă, iar spinarea lor să le-o'ncovoi fără'ncetare (Romani 11, 8-10). Înţelegem aşadar de ce era gârbovă femeia, pentru că îi plăcea să privească pământul şi cele ale lui. Dar, vai, cât de gârbovi suntem noi...






miercuri, 9 noiembrie 2011

Chemarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil la sărbătoare,




Ideea de sărbătoare la români pe lângă faptul că este legată fiinţial de Biserică, se constituie într-o definire a personalităţii noastre. Pe români cu adevărat poţi să-i cunoşti într-o zi de sărbătoare. Din păcate şi ideea de sărbătoare autentică, reprezentativă poporului nostru a fost alterată în vremurile acestea secularizate. Mai sus pomeneam faptul că sărbătorile îşi aveau izvorul în Biserică şi în praznuirile ei. Praznicele împărăteşti şi pomenirile sfinţilor erau prilejurile de sărbătoare. Participarea la Sfânta Liturghie în straiele cele mai bune era centrul de greutate al sărbătorii. Orice abatere de la acest principiu era o ieşire din duhul sărbătorii. Pe urmă, avea loc agapa frăţească, în bunăcuviinţă şi dragoste. Sărbătoarea de obicei se încheia cu un moment folcloric, de bun gust, unde sătenii mergeau cu aceleaşi haine cu care au mers şi la Biserică.
Într-o astfel de stare s-au aflat credincioşii ortodocşi ai parohiei Băiţa, cu ocazia pomenirii ocrotitorilor ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Sărbătoarea noastră a avut toate ingredientele unei sărbători autentice, tradiţionale. La sărbătoarea noastră a participat cu voia lui Dumnezeu Preacuviosul Părinte Arhimandrit DUMITRU COBZARU, părintele nostru duhovnicesc. Prezenţa, slujirea şi cuvântul său de învăţătură au însufleţit şi au adus bună mireasmă în sufletele bunilor credincioşi din comunitatea noastră. Părintele Dumitru ne-a vorbit despre îngerul păzitor al comunităţii. Că sfinţii Arhangheli ocrotesc comunitatea noastră am simţit din plin, am simţit însă şi că părintele Dumitru este un înger păzitor al acestei comunităţi. Totul s-a petrecut "în adiere de vânt lin", liniştea harului biruindu-ne dulce.
Împreună cu îngerii, toţi am fost slujitori ai lui Dumnezeu, iar chemarii Arhanghelilor la sărbătoare i-am răspuns prin slujirea binelui suprem şi frumosului autentic.

miercuri, 12 octombrie 2011

Îndemnuri pentru preoţi şi credincioşi cu privire la Sfânta Taină a Botezului,


<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

În primul rând, pentru a vorbi despre importanţa Tainei Botezului şi despre primitorii ei, trebuie să semnalăm faptul că foarte puţine cupluri îşi doresc imediat după căsătorie copii. Această realitate a vremurilor noastre arată de fapt starea familiilor, care refuză perspectiva unei vieţi creştine. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, şi ca orice binecuvântare, ei sunt prilej de multe bucurii. Pentru un bărbat care vrea să ducă o viaţă curată alături de soţie, copiii sunt lucrul cel mai de preţ; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au un mare depozit, şi prin ei femeile pot să-şi dobândească mântuirea sufletului (1 Timotei 2, 15). Prin intermediul copiilor Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. De aceea, chiar de la început, după pierderea nemuririi de către Adam şi Eva, naşterea de moştenitori a fost pentru ei cea mai mare mângâiere. Moartea nu mai are putere acolo unde se nasc copii, cei morţi prelungindu-şi existenţa prin urmaşi[1]. Naşterea pruncilor este un pas înainte în viaţa oricărei familii, de aceea se cuvine să împlinim porunca dată primilor oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (Facere 1, 28). Interesant este că Dumnezeu prin această poruncă condiţionează stăpânirea pământului de înmulţirea oamenilor pe pământ. În caz contrar pământul este cel care-l stăpâneşte pe om. Puterea omenităţii vine din comuniunea oamenilor laolaltă. Orice formă de egoism îl face pe om vulnerabil în faţa materiei.

Biserica prin slujitorii ei şi susţinută de Duhul Sfânt trebuie să trezească în sufletele credincioşilor importanţa naşterii de prunci şi a creşterii lor ca mădulare ale trupului eclesial al Mântuitorului. Mijloacele sunt variate, de la predici la cateheze susţinute pe această temă, dar peste toate prin exemplul personal al preotului. Preotul are din partea credincioşilor săi numele de „părinte”. Indiferent câţi copii are, el trebuie să fie părintele tuturor. Predica lui cea mai bună este iubirea pe care o manifestă pentru toţi credincioşii săi (pentru aprofundare a se vedea lucrarea Pr. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la ceruri; unde autorul evocându-şi tatăl, îţi mărturiseşte drama pe care a avut-o în momentul în care a conştientizat faptul că tatăl lui, era „părintele tuturor”).

Chemarea Mântuitorului Iisus Hristos la Botez a fost adresată tuturor oamenilor care îşi mărturisesc credinţa în El. Pentru pruncii botezaţi, întâi se cere mărturisirea credinţei din partea părinţilor lor, iar în cadrul ritualului a naşilor lui. Spuneam mai sus că primirea Tainei Botezului nu asigură mântuirea celui botezat, ci îi deschide calea spre mântuire. De aceea preotul săvârşitor, părinţii şi naşii, primesc responsabilitatea creşterii duhovniceşti a pruncului. Activitatea celor trei factori se desfăşoară în cadrul Bisericii. Părinţii şi naşii îl aduc la Biserică, iar preotul aduce binecuvântarea lui Dumnezeu peste întreaga familie. Părerea mea este că „cei şapte ani de acasa” ai fiecăruia nu cad doar pe umerii părinţilor naturali, ci au la bază împreuna lor comuniune cu naşii şi preotul comunităţii.

Un mijloc eficient al pastoraţiei copiilor este împărtăşirea lor până la şapte ani, fără spovedanie şi fără ajun. După Botez şi Mirungere pruncul este împărtăşit. Este un lucru firesc ca, după această primă împărtăşanie, participarea la viaţa Bisericii a copiilor să fie încununată prin primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În felul acesta prezenţa copiilor în Biserică are un rost. Ei întră în rânduiala Bisericii. Din experienţa proprie, mărturisesc faptul că pentru acest moment al împărtăşirii, mulţi copii îşi aduc părinţii la Biserică. În sensul acesta se poate vorbi de o împreună-lucrare a preotului şi copii în pastoraţia părinţilor şi adulţilor. Copiii, din momentul botezului, devin o prioritate a Bisericii. Creşterea lor în Biserică trebuie să aibă în vedere nu doar însuşirea anumitor cunoştinţe teoretice şi teologice, ci însuşirea unor deprinderi sănătoase. Una dintre acestea este dragostea pentru muncă a tinerilor. Nu este vorba aici de exploatarea lor, ci de educaţia lor prin muncă. Munca aduce după sine valorizarea fiecărui lucru, ea echilibrează balanţa între osteneală şi recompensă. Asigură, de asemenea, un psihic sănătos. Există la tinerii contemporani două extreme: una a celor care refuză şcoala, nu muncesc, caută mijloacele cele mai uşoare de a cîştiga bani, şi de cele mai multe ori nu pe căi cinstite. Aceştia se pliază perfect vremurilor noastre. Modelele lor sunt toţi „băieţii deştepţi” de care mass-media abundă. La cealaltă extremă se află aceia care nu se regăsesc în societatea aceasta. Preferă studiul, se izolează de părinţii care ascultă manele şi vizionează telenovele, se izolează de dascălul mediocru de la care nu are ce învăţa şi ce este mai grav, pierde legătura cu divinitatea, întrucât preotul slujitor a devenit pentru el un prestator de servicii religioase, nemaifiind „părinte” în adevăratul sens al cuvântului. Există multe situaţii de tineri în depresie, ca să nu mai vorbim de sinuciderea în rândul tinerilor care este în continuă creştere. Avem de-a face mai nou cu un curent deosebit de atractiv pentru astfel de tineri, dar nociv pentru sănătatea lor sufletească, şi anume „generaţia EMO”. Tinerii Emo, sunt întotdeauna îmbrăcaţi în negru, machiaţi cu negru (atât fetele cât şi băieţii), cu părul lung pe frunte, de preferinţă culoarea părului să fie neagră. Pentru toate acestea Biserica trebuie să găsească soluţii. Din momentul Botezului, Biserica devine responsabilă de fiecare credincios al ei.

Preotul trebuie să caute calea de dialog cu tinerii încă de la vârste fragede. Pe urmă e necesară implicarea lor în tot felul de activităţi religioase şi culturale: cântare bisericească, scenete religioase, tradiţii şi obiceiuri populare, poezii etc, dar şi sportive şi gospodăreşti. Prin toate acestea ocupăm timpul lor, timp petrecut altfel în faţa televizorului şi a calculatorului, acolo unde informaţia nu este selectată.



[1] Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p. 152-153.

Îndemnuri pentru tinerii care primesc Sfânta Taină a Cununiei,



Primitorii sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi şi care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci[1]. În vechime se cerea ca ambii soţi să fie ortodocşi (can. 14, IV; 72, VI). Azi însă se săvârşeşte Cununia şi cu eterodocşi. Un ortodox poate fi cununat cu o creştină de altă confesiune, dar nu poate fi cununat cu o necreştină, întrucât necreştinii nu pot primi nici o Taină (afară de Botez). În cazul în care mirii nu sunt ambii ortodocşi, se cere ca pruncii să fie botezaţi în credinţa ortodoxă[2]. În prezent, căsătoriile mixte nu se săvârşesc decât cu dispensă de la arhiereul locului.

Biserica ortodoxă, luând în considerare slăbiciunea naturii omeneşti, admite ca cineva să fie căsătorit de trei ori, dar cununiile ce urmează se săvârşesc după o rânduială deosebită, care este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Atât ectenia, cât şi molitfele de la logodnă şi cele dinaintea punerii cununiilor cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât prin aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui[3]. Căsătoriile a doua şi a treia, nu se săvârşesc fără dispensă de la arhiereul locului.

În Catehism citim aşa: Să nu uite mirii că legătura cu care Taina Nunţii Îi uneşte pe bărbat şi pe femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu Însuşi. De aceea trebuie să rămână trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările, necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ. „Şi vor fi cei doi un trup...”, zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina Nunţii (Efeseni 5, 31). „Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...”, adaugă Biserica, citându-l pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat[4].

Realitatea vremurilor în care trăim ne arată cît de mult a slăbit cultul căsătoriei. Tinerii preferă o viaţă comodă, fără obligaţii şi responsabilităţi, de aceea amână momentul căsătoriei. Motivarea acestei amânări ar fi dorinţa lor de a fi realizaţi, de a avea o oarecare stabilitate financiară. Această mentalitate, repetată obsesiv de tineri, nu are acoperire, de vreme ce nu foarte mulţi tineri luptă, necăsătoriţi fiind, pentru a-şi face o situaţie. Gândirea aceasta este din capul locului greşită, pentru că ea ignoră ceea ce este esenţial. Căsătoria sub nici o formă nu-i împiedică pe tineri să-şi facă o situaţie, din contră ea aduce spor şi binecuvântare de la Dumnezeu. Înţelepciunea populară îl numea „neisprăvit” pe tânărul care „ nu s-a aşezat la casa lui”. Pe urmă, amânarea Cununiei nu implică amânarea pierderii castităţii. De aceea Biserica recomandă ca momentul căsătoriei să nu fie amânat. După Pr. Dumitru Stăniloae sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria: să reglementeze viaţa sexuală şi pentru a face copii. Totuşi prin aceasta căsătoria este nu un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce rămâne mai departe păcătoasă, ci un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l şi pe celălalt în acest scop, aşa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om ca bărbat şi femeie, spre o completare reciprocă. În acest sens, Biserica concepe legătura soţilor ca o legătură completă, trupească şi sufletească[5]. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci, cunoscând văpaia cuptorului, să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-şi păstreze castitatea şi să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor, ca să-şi poată potoli şi săltările trupului şi să scape şi de osândă[6].

În acest sens, biserica trebuie să se implice mai mult în viaţa tinerilor. Şi singurul mijloc eficient de a o face este scaunul Spovedaniei, prin instituţia duhovniciei. Preotul nu trebuie doar să spovedească, ci să şi-i facă fii duhovniceşti pe tinerii din parohia sa. Astfel, preotul se poate implica mai mult în viaţa tinerilor, îi poate sfătui. Iar acolo unde duhovnicul pătrunde în sufletul penitentului, acolo poate sfătui şi îndrepta anumite porniri. Sfântul Ioan ne spune: să înfrânăm pornirile copiilor noştri, să punem frâu puternic tinereţii, cu frica şi cu sfatul[7].

De condamnat sunt şi obiceiurile tinerilor şi tinerelor de a se căsători din interes. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea avea şi pe cele din lumea aceasta; dar de le nesocoteşti pe acelea şi umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte[8].



[1] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 203-204.

[2] Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Isidor TODORAN, Pr. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, ediţia a II-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.262.

[3] Catehism- Învăţătura de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 300.

[4] Ibidem, p. 301.

[5] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 199-200.

[6] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol II, trad. rom. Pr. D. FECIORU, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 342.

[7] Ibidem, p. 342.

[8] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, LXXIII, IV, apud. Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p.78.

Câteva îndemnuri pentru preoţi privitoare la Tainele Botezului şi Cununiei,


Din Biserică face parte atât preotul, cât şi credincioşii săi. Bunul mers al Trupului eclezial este garantat de comuniunea între mădularele lui. Comuniunea pe orizontală între sacerdot şi credincioşi deschide calea comuniunii pe verticală cu Dumnezeu. În ceea ce priveşte oficierea Sfintelor Taine, preotul săvârşitor trebuie să ţină seamă de faptul că are o îndoită misiune: întâi de a mijloci harul Duhului Sfânt primitorilor, iar apoi de a pregăti sufletul celui ce primeşte harul Duhului Sfânt, ca Acesta găsind pământ bun să facă rod însutit. În cazul celor două Taine care fac obiectul discuţiei noastre, prin Cununie, preotul uneşte într-un trup pe cei doi miri care devin tip al unirii lui Hristos cu Biserica Sa; iar prin Botez, preotul este cel prin care are loc naşterea din nou a celui botezat la viaţa cea adevărată în Hristos şi prin care devine membru al Bisericii.

Tărâmul de lucru al preotului este foarte vast. Desigur că activitatea lui nu poate fi redusă doar la oficierea liturgică a celor două Taine. Atât mirii, cât şi cel botezat trebuie asistaţi de preot şi înainte de primirea celor două taine, cât mai ales după (în cazul pruncilor activitatea preotului de dinaintea Botezului este concentrată asupra părinţilor şi a naşilor).

Primul pas spre realizarea acestor obiective, este pregătirea duhovnicească a preotului. Clar în acest sens vorbeşte rugăciunea pe care preotul o citeşte în taină după ectenia mare de la Botez (rugăciune pe care foarte mulţi slujitori nu o mai rostesc), şi pe care pentru acurateţea mesajului o reproduc aici: Îndurate și Milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile și rărunchii și cele ascunse ale oamenilor singur le știi, căci nu este lucru ascuns înaintea Ta, ci toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Tăi, Care știi și cele ce sunt despre mine, să nu te scârbești de mine, nici să-ţi întorci faţa Ta de la mine, ci treci greșelile mele în ceasul acesta, Cel care treci cu vederea păcatele oamenilor când se pocăiesc. Și-mi spală necurăţia trupului și întinăciunea sufletului și pe mine întreg cu totul mă sfinţește, cu puterea Ta cea nevăzută și cu dreapta cea duhovnicească, ca nu cumva, propovăduind eu altora slobozirea, și făgăduind-o cu deplină încredinţare în iubirea Ta de oameni cea negrăită, să mă arăt eu însumi netrebnic rob al păcatului, nu, Stăpâne, Cel ce singur ești bun și iubitor de oameni, să nu mă întorc umilit și înfruntat, ci-mi trimite mie putere de sus și mă întărește spre slujba acestei Taine mari și cerești. Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe dânsul pe temelia apostolilor și a proorocilor Tăi, și să nu-l surpi, ci sădește-l pe dânsul sădire a adevărului în sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și să nu-l smulgi, ca sporind el în dreapta credinţă, să se slăvească și printr-însul preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].

O bună aşezare duhovnicească a preotului contribuie decisiv în deschiderea sufletească a celor ce primesc Sfintele Taine şi conlucrarea viitoare cu harul primit. De asemenea, ea deschide calea colabărării viitoare între preot şi cei ce primesc Sfintele Taine.

Preotul este cel care trebuie să fie întâi de toate un păstrător şi împlinitor al canoanelor liturgice legate de cele două taine, ca pe urmă să aibă pretenţia ca cei care solicită săvârşirea lor să se încadreze şi să respecte învăţătura Bisericii noastre. În realitate însă, se merge tot mai mult pe principiul „câte bordeie atâtea obicee”. De aici multitudinea de „tradiţii” legate de Sfintele Taine ale Bisericii noastre. Legat de Botez şi Cununie, nu puţine sunt practicile care nu corespund şi nu respectă rânduielile consfinţite de Biserică şi care nu au nevoie nici de îmbunătăţiri şi nici de ajustări din partea preoţilor săvârşitori. Pentru săvârşirea Sfintelor Taine „bunul plac” al slujitorilor nu are nici un fel de motivaţie, atâta vreme cât avem Molitfelnicul. Toate aceste practici dăunează în primul rând Bisericii, prin faptul că nu există unitate în săvârşirea rânduielilor ei. Pe urmă, dăunează credincioşilor care sunt contrariariţi şi dezorientaţi de faptul că în Biserica Ortodoxă rânduielile diferă de la o Biserică la alta. În cazul acesta nu putem opri sincretismul religios, toate-s „o apă ş-un pământ” vorba românului. Motivaţia preotului care deformează şi reduce slujba, că oamenii nu au răbdare nu este justificată. Grăitor în acest sens este faptul că mulţi credincioşi preferă botezul şi cununia în mânăstiri, acolo unde se respectă rânduiala.

Cu toate acestea, nu consider că un botez făcut bunăoară prin turnare şi nu prin scufundare, nu poate fi un botez valid. Sau că o cununie făcută „din duh rapid” în zece minute nu poate să fie validă. Atâta doar că noi, slujitorii, răspundem de unitatea de credinţă şi de slujire a Bisericii noastre. Auzeam la un moment dat că un profesor de religie i-a învăţat pe elevii săi că doar într-o singură Biserică dintr-un anume loc se săvârşeşte Botez şi Cununii valide. În astfel de situaţii nici cel care săvârşeşte slujbele după rânduială nu este mai puţin păcătos decât ceilalţi.

Cu toate că primirea Tainelor Botezului şi Cununiei sunt deosebit de importante în viaţa credincioşilor noştri, totuşi primirea lor nu înseamnă automat mântuirea, ci doar posibilitatea mântuirii. Buna intenţie şi buna aşezare a preotului este atunci când poartă de grijă de credincioşii săi şi înaintea botezului sau a cununiei cât şi după, ajutându-i să sporească darul Duhului Sfânt pogorât peste ei.


[1] Molitfelnic, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 35-36.

luni, 1 august 2011

Către izvoare de credinţă, dragoste şi frumuseţe -jurnal de suflet despre excursia din Maramureş şi o parte a Ardealului-



Ideea organizării unei excursii cu membri coralei „Sfântul Procopie” Milişăuţi venită din partea dirijorului, preotul Bogdan Lupaştean ne-a încântat şi abia aşteptam să se realizeze. În timp au apărut şi ispite. În final, aproape toţi, s-au unit şi cu ajutorul lui Dumnezeu plecăm vineri, 22 iulie 2011, orele 6, 15. Străbatem în scurt timp Depresiunea Dornelor, trecem pasul Mestecăniş ca o primă încercare a ceea ce ne aştepta. Ajungem la pasul Prislop, unde la 1416

metri, Bucovina îşi dă mâna cu Maramureşul. Din cauza ceţii nu ne-am putut bucura de priveliştea cu care ne aştepta Prislopul. Ne iese în cale comuna Bogdan Vodă –fosta Cuhea-de unde a pornit Bogdan descălecătorul. Admirăm din mers biserica înălţată de el şi ne gândim la mănăstirea Bogdana din Rădăuţi.

Mănăstirea Moisei cu hramul Adormirii Maicii Domnului este scânteia care va aprinde flacăra viitoarelor trăiri. Renunţăm la Valea Vişeului şi pornim spre Sighet pe Valea Izei pentru a câştiga timp. La Mănăstirea Bârsana plouă. Părintele Petru ne pune la încercare puterile conducându-ne spre mănăstire pe nişte trepte anevoie de urcat. Era prima penitenţă care ne-a fost răsplătită de frumuseţea arhitecturii. Ploaia ne-a furat bucuria unui picnic la iarbă verde aşa că ne-am potolit foamea în autocar.

Memorialul Durerii din Sighetul Marmaţiei l-am văzut în fugă. Oricât timp am fi avut la dispoziţie tot nu ne-ar fi ajuns să înţelegem suferinţele celor care au trăit acolo. Mulţi dintre noi, dacă nu şi-au regăsit moşii şi strămoşii în imagini şi nume, au avut prilejul să-i regăsească în suflet. La Memorial am intrat şi am ieşit prin aşa zisul „tunel al fotografiilor”. Noi i-am spune ,,tunelul jertfei” pentru mama ţară. Credem că nu există în lumea asta o dovadă mai grăitoare de dragoste de neam, credinţă şi ţară decât vieţile acestor MARTIRI.

La Săpânţa, în faţa bisericii, ne întâlnim cu Stan Ion Pătraş, creatorul cimitirului vesel, care-şi spune povestea:

De cu tânăr copilaş

Eu am fost Stan Ion Pătraş

Să mă ascultaţi oameni buni

Ce v-oi spune nu-s minciuni

Câte zile am trăit

Rău la nime n-am făcut

Dar bine cât am putut

Orişicine mi-a cerut.

Vai săraca lumea mea

Că rău am trăit în ea.

În stânga mormântului său descoperim poate cea mai semnificativă imagine a umorului în stare pură:

Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi citea ea.

Voi care treceţi pe-aici

Încercaţi să n-o treziţi

Că acasă dacă vine

Iară-i cu gura pe mine

Da aşa eu m-oi purta

Că- napoi n-a înturna

Cei care citiţi aici

Ca mine să nu păţiţi

Soacră bună vă găsiţi

Cu ea bine să trăiţi.

A trăit 82 de ani.

Deşi este cunoscut şi recunoscut ca unic în lume, nu toate inscripţiile te distrează. Sunt multe care exprimă suferinţă, durere, neputinţa de a te împotrivi sorţii: copii orfani, soţii tinere rămase văduve, familii cu vise neîmplinite – unul şi-a dorit toată viaţa tractor şi după ce şi l-a cumpărat a murit; n-a apucat să se bucure de el.

Cei doi duşmani care ne-au urmărit mereu – SPAŢIUL şi TIMPUL – ne-au învins şi aici nedându-ne voie să admirăm de aproape cea mai înaltă biserică din Europa Săpânţa-Peri = 75 metri, soră cu cea de la Bârsana = 57 metri.

Ne înverşunăm să înfruntăm munţii Gutâi spre Baia Mare. Străbatem un drum lung prin minunatul ţinut al Lăpuşului numai şi numai pentru a ne bucura de frumuseţea catedralei in construcţie din oraş – copie a Sfintei Sofia. A meritat efortul. Splendoarea ei se cerea răsplătită. Şi cum nu aveam la noi comori ne-am rugat Maicii Domnului să ne primească glasurile drept ofrandă. Cântând am înţeles cât de mici suntem în faţa măreţiei divine.

Ne îndreptăm spre Gherla pentru cazare la pensiunea Ioana. A doua zi, dis de dimineaţă, suntem răsfăţaţi cu micul dejun la casa părintească a d-nei preotese Andreea. I-am surprins atât pe gazde cât şi pe vecinii lor că în loc să audă cucul cântând în zorii primăverii, l-au auzit în miez de vară.

La mănăstirea Râşca Transilvană din munţii Gilăului ne întâmpină părintele stareţ Casian – duhovnicul părintelui Bogdan.

Suntem impresionaţi de liniştea din jur, cu adevărat un spaţiu predestinat închinăciunii. În biserica nezugrăvită încă ne închinăm prin cântec Maicii Domnului şi Fiului Său Sfănt. Părintele stareţ ne răsplăteşte paşii spre mănăstirea orânduită de sfinţia sa printr-o masă binecuvântată din ceea ce le-a dăruit Domnul. Nu vom uita siropul de brad. Călugării slujitori ai mănăstirii sunt bucuroşi că Dumnezeu le-a împuţinat grijile. Până şi vânturile munţilor au fost reduse la două: unul care aduce iarna şi altul care aduce vara. Purtarea părintelui Casian trebuie să ne fie lecţie de smerenie şi cuvânt de îndreptare. Dragostea părintelui stareţ pentru părintele Bogdan s-a revărsat şi asupra noastră când ne-a binecuvântat drumul la ieşire din mănăstire.

Ne bucurăm în continuare de frumuseţea peisajelor din Munţii Apuseni trecând pe lângă lacurile de acumulare Beliş şi Tarniţa din Munţii Gilăului, de pe valea celor două Someşe: Cald şi Rece care şi-au dat întâlnire la Gilău formând Someşul Mic pe valea căruia ne îndreptăm spre Cluj. Ne iese în cale Mănăstirea Floreşti. Privită de jos, sub dealul împădurit, avem impresia că nu are temelia pe pământ, ci este ţinută în palme de Maica Domnului. Aflând că suntem cor bisericesc, maica stareţă ne supune la o încercare rugându-ne să cântăm măcar un cântec. La vocile noastre umile ne răspundeau toţi sfinţii pictaţi pe pereţii mănăstirii. Şi poate de aceea maica stareţă ne-a rugat să-i mai bucurăm cântând încă un cântec şi încă unul şi încă unul… S-a adeverit încă o dată că omul plănuieşte şi Domnul orânduieşte. Deşi ne-am propus să stăm doar 20 de minute am stat mult mai mult. Fără nici un regret.

Clujul - inima Ardealului ! O parte dintre noi l-am cunoscut doar ca un centru comercial – se vindeau bine varza, cartofii şi castraveţii. Strădania părintelui Bogdan ne-a ajutat să descoperim frumuseţea spirituală a Clujului. Am avut fericirea de a ne închina la mormântul Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu Anania. Am părăsit acel spaţiu sacru cu nădejdea că ne va fi şi nouă mijlocitor ori de câte ori îl vom chema în ajutor.

Intrăm în Catedrala ortodoxă unde ne impresionează scenele religioase realizate în mozaic cu foiţă de aur. Mulţi dintre noi n-am mai văzut aşa ceva. Dumnezeu a orânduit să nu plecăm de acolo fără a întâlni şi o unire a doi tineri. Pentru noi s-a repetat (pentru nu ştim a câta oară) ideea unirii Ardealului cu Moldova. Cum altfel s-ar putea explica faptul că numai după ce a intrat în biserică mult aşteptata mireasă s-a oprit şi ploaia, iar noi ne-am putut continua pelerinajul la celelalte biserici !!! ???

Poposim în Catedrala romano-catolică şi nu întâmplător în jurul orei 17 pentru că urma să înceapă un concert de muzică religioasă la orgă – una dintre cele mai cunoscute din ţară. N-am ascultat decât câteva acorduri, dar le-am simţit ca fiind scară la cer. Acolo ochii noştri n-au fost pregătiţi să transmită minţii şi sufletului frumuseţea vitraliilor. Pentru cei care nu ştiu cum mâna omului le poate realiza, trebuie apreciate ca minuni Dumnezeieşti.

Primul drum spre Mănăstirea Nicula – 7 km de Gherla. Mulţi dintre noi aşteptau să li se confirme ceea ce ştiau despre această mănăstire din diferite surse. Teama urcuşului greu ne-a fost alungată de îndemnul părintelui Petru: „decât să vă fie frică mai bine spuneţi o rugăciune – Dumnezeu e mare”.

Ajungem sus, unde părintele Bogdan prin prietenii săi călugări ne-a înlesnit intrarea în bisericuţa mică şi veche –1522– unde aproape totul este original. Ştiam şi minunăţia cântecelor celor cinci clopote şi ne gândeam dacă le vom putea auzi. Am vizitat apoi muzeul cu icoane vechi, sus în clădirea unde pentru o vreme şi-a avut reşedinţa Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania. Experienţa vieţii sfinţiei sale l-a format în aşa fel încît nu putea scrie decât în spaţii intime asemenea celulelor prin care a trecut. De aceea şi-a ales dintre multe locuri binecuvântate de Dumnezeu pe acest pământ o chilie la Mănăstirea Nicula. În momentul când ieşeam din muzeu au început să cânte clopotele. Era răspunsul părintelui Anania la rugăciunile şi efortul nostru.

Duminică – 24 iulie 2011 Băiţa. Venim într-o parohie mică, cca.100 de familii, dar cu suflete mari. Este ceea ce ştiam de la părintele Bogdan. Aveam emoţii din două motive: părintele protopop Petru slujea, alături de părintele Paul, Sfânta Liturghie, iar părintele Bogdan îşi dădea examenul de dirijor în faţa colegului şi bunului său prieten – părintele Paul Iulian Isip şi în faţa credincioşilor din Băiţa. Întâmplarea din 24 iulie 2011 considerată de părintele Paul ca fiind „o zi istorică” nu face decât să confirme legătura dintre românii din ţările Moldovei, Maramureşului şi Transilvaniei. Aşa se explică faptul că după sute de ani, slujitori ai episcopiei Clujului, Vadului şi Feleacului, păstorită cândva de marele Ştefan s-au întâlnit cu credincioşii parohiei Sfântul Procopie din Milişăuţi întemeiată de acelaşi voievod. Am spune că şi pentru corala noastră a fost o zi istorică. Ni s-a împlinit un vis pe care îl credeam irealizabil, acela de a face un pelerinaj cu „dirijorul ” sufletelor noastre, părintele Petru. A urmat agapa frăţească de după Sfânta Liturghie în timpul căreia părintele Paul a ţinut să pecetluiască prietenia abia născută rugându-ne să-i mai cântăm o dată „Cântă cucul bată-l vina”.

De la Băiţa plecăm din nou spre Nicula. Mândria cu care am fost sâmbătă să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni trebuia osândită printr-o lecţie de smerenie pe care ne-a dat-o Maica Domnului chemându-ne pentru a doua zi la picioarele ei, când ne-a primit cu toată dragostea. După ce ne-a privit în toate colţurile în care eram risipiţi ne-a binecuvântat drumul spre casă. Înainte de a urca, la poarta mănăstirii erau două bătrânele care ne îndemnau să cumpărăm bucheţele de busuioc.

La coborâre, fericiţi de cele văzute n-am urcat în maşină decât după ce am mai cântat o dată „ Am venit Măicuţă să te mai vedem… ”. Celor două bătrâne li s-a părut atât de frumoasă cântarea noastră încât cu lacrimi în ochi ne-au dăruit busuiocul care-l mai aveau. Ce puţin le-a trebuit să înţeleagă că bănuţul din sân nu mai avea nici o valoare!

Ne apropiem de pasul Tihuţa – 1200 m. altitudine, hotar între Călimani şi Bârgaie pe de-o parte şi între Bucovina şi Ardeal pe de altă parte. Cred că majoritatea dintre noi se gândea la un popas la castelul Dracula. Singurul părintele Petru avea alte gânduri şi ne-a dat un cuvânt de învăţătură îndemnându-ne să cântăm imne închinate Maicii Domnului cu gândul la ceea ce urma să vedem. Urcăm cu pasul spre Mănăstirea Piatra Fântânele unde, după tradiţia locului, trebuia să înconjurăm mănăstirea de mai multe ori rugându-ne. O parte dintre noi am urcat la crucea de deasupra mănăstirii de unde am înţeles că vestitul castel, în faţa crucii, era o biată cutie de chibrituri.

Concluzii

Cu toate propunerile venite din partea noastră – fie să împingem satul după Horaiţ (Ica), sau să facem măcar un ocol pentru a nu merge direct acasă (Lucica H.) ne apropiem inevitabil de casele noastre. Ceea ce am câştigat nu ne va putea smulge nimeni vreodată din inimile noastre. Ne-am convins că formăm o familie şi fără să ne dăm seama, fiecare dintre noi ne-am hotărât să luptăm împotriva a ceea ce este rău în sufletele noastre. Fără a ne exprima prin cuvinte l-am avut mereu în suflet şi pe părintele Adrian care din binecuvântate pricini n-a putut fi alături de noi.

Dacă până acum copleşiţi de grijile cotidiene ne salutam doar prin gesturi şi cuvinte avem convingerea că de acum ne vom saluta cu sufletul. Toţi am vrea să retrăim aceste zile, dar nu ne dă seama că este imposibilă repetarea primelor trăiri. Ne consolăm că va mai fi o zi când vom renunţa la „grija cea lumească” şi vom fugi de acasă spre alte locaşuri de închinăciune pentru a aduce şi-n acest mod cinstire Sfintei Treimi.

Nu putem încheia fără a aduce adânci mulţumiri şi recunoştinţă părintelui Bogdan pentru ideea, dragostea şi minuţiozitatea cu care a organizat această excursie.

Mulţumim şi bunului nostru părinte Petru care ne-a însoţit cu mari sacrificii sufleteşti, având în aceste zile pe cele două talgere două griji egale:

- pe unul eram noi împreună cu părintele Bogdan cei pe care îi iubeşte ca pe proprii ochi,

- pe celălalt era Gabriela care din oră-n oră se pregătea să-i mai dăruiască o iubire a vieţii pe nepoţica, SARA- MARIA.

Mulţumim părinte că pentru o clipă ne-aţi ales pe noi.

Pentru a nu părăsi atmosfera excursiei mai aducem câteva mulţumiri:

- fetelor care şi-au îmbrăcat frumoasele costume naţionale,

- băieţilor pentru răbdarea cu care au stat ascunşi în pădure până ce fetele s-au schimbat în autocar,

- formaţiei „Foamea” care ne-a cântat tot drumul mulţumindu-se doar cu autografele date,

- firmei „Săracu-Cârmaci” pentru serenada de la miezul nopţii.

Sfârşit

Prof. Gheorghe Cârmaci

Milişăuţi