vineri, 25 februarie 2011

Meditaţie la Duminica lăsatului sec de carne,


Această Duminica este numită Duminica lăsatului sec de carne pentru că în săptămâna care urmează Biserica recomandă un post limitat prin abţinerea de la carne. Recomandarea aceasta trebuie înţeleasă în lumina pregătirii pentru intrarea în Postul Mare, pentru că Biserica începe acum să ne obişnuiască cu marele efort pe care îl va aştepta de la noi şase zile mai târziu. În planul structurii pregătitoare, Duminica se înscrie cu trei dimensiuni:
- reprezintă continuarea logică a comemorării tuturor adormiţilor din ziua precedentă, dat fiind că aceasta anticipa adunarea finală a celor vii şi a celor morţi şi anunţa între altele tema rugăciunii prin numeroase tropare ce făceau aluzie la judecată;
- completează prin evocarea dreptăţii lui Dumnezeu meditaţia la mila Lui din Duminica Fiului Risipitor;
- deschide cea de-a doua parte a perioadei pregătitoare consacrată primenirii exterioare în vederea postului, reprezentând, faţa de Duminica următoare închinată izgonirii lui Adam din rai, extremitatea ultimă a istoriei mântuirii recapitulată şi condensată înainte de a intra în Postul Mare, pe parcursul căruia timpul istoriei va fi răstignit pentru a fi îndumnezeit.
La privegherea din această zi Biserica ne cheamă să ne amintim de toţi cei care au adormit întru nădejdea Învierii şi a vieţii celei veşnice. Este marea zi de pomenire pentru cei adormiţi. Legătura dintre Postul Mare şi rugăciunea pentru cei adormiţi ne duce cu gândul că religia creştină este o religie a iubirii. Viaţa nouă pe care Hristos ne-a dat-o este o viaţă de împăcare, de restaurare a iubirii distrusă prin păcat. În Hristos nu mai este separare între cei adormiţi şi cei vii pentru că toţi trăiesc întru El (Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem... – Fapte 17, 28). Într-adevăr rugăciunea noastră îi menţine vii, pentru că îi menţine în Hristos şi dacă eşti în Hristos atunci eşti în viaţa cea adevărată (Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa... – In. 14, 6). Marea priveghere pentru cei adormiţi din Sâmbăta lăsatului sec de carne va constitui modelul tuturor celorlalte rugăciuni de pomenire pentru cei adormiţi ce se săvârşesc în sâmbetele Postului Mare.
Pentru ca gândul la moarte să fie creştinesc trebuie să fie legat de gândul la Judecata de apoi şi la supunerea finală a tuturor lucrurilor puterii lui Dumnezeu. Imnografia insistă îndeosebi asupra descrierilor precise şi detaliate ale Judecăţii, asupra arătării înfricoşate a lui Hristos, a răsunetului trâmbiţei de pe urmă, a deschiderii mormintelor, a cărţilor deschise şi a vădirii faptelor ascunse ale fiecăruia (Slujba Utreniei Duminicii Lăsatului sec de carne). Funcţia esenţială a eshatologiei este de a ne face să vedem în ziua de faţa ajunul Judecăţii şi apropierea sfârşitului. Astfel fiecare clipă este un prilej de pocăinţă mai înainte de sfârşit, Postul Mare devenind o vreme bine primită, un moment favorabil ce precede numaidecât sfârşitul; un sfârşit care este şi un nou început de-a dreapta Tatălui cu oile adunate la un loc de Hristos (Ioan 10). De la Duminica Lăsatului sec de carne şi până la Săptămâna Mare sfărşitul şi judecata vor trebui anticipate prin pocăinţă şi lacrimi, pentru a ne pregăti prin fapte şi a ni-L face milostiv pe Dumnezeu când va veni adevăratul ceas al Marii Judecăţii. Ultimul tropar propriu slujbei Utreniei oferă tabloul înfricoşător al Judecăţii, completat prin câteva apeluri la practica milosteniei: Să ne curăţim mai înainte pe noi înşine, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor, că iată a venit aducându-ne nouă bogăţie nepieritoare, potoleşte umflarea poftelor şi împacă cu stăpânul pe cei ce au greşit. Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morţi păzeşte-ne neosândiţi pe noi, cei ce te slăvim pe Tine, Cel ce singur eşti fără de păcat.
De altfel şi pericopa evanghelică prezintă într-un mod extraordinar tabloul judecăţii, ba mai mul decât atât, criteriul după care se va face judecata, fapta omului (Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este fără milă pentru cel care nu a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii – Iacov 2, 12 – 13), ceea ce de fapt ne interesează în mod direct pe noi. Întregul capitolul XXV al Evangheliei după Matei demonstrează că faptele noastre sunt cele care vor da sentinţa finală. Astfel cele cinci fecioare înţelepte care şi-au adunat suficient untdelemn în candele pentru aşteptarea Mirelui şi oamenii ce şi-au înmulţit talantul primit sunt exemple grăitoare în acest sens. Şi Sfântul Evanghelist Ioan confirmă acest lucru cu menţiunea că aceia ce vor fi făcut fapte bune nici măcar nu vor lua parte la judecată: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (In. 5, 24; 29 – 30). Lectura din Apostol (I Cor. 8, 8 – 13; 9, 1 – 2) se referă la cărnurile înjunghiate idolilor şi la necesitatea păzirii discermântului în hrană. Lecturile apostolice din Duminica Lăsatului sec de carne şi din Duminica Lăsatului sec de brânză fac şi ele aluzie la Postul Mare şi la necesitatea de a pune iubirea de aproapele înaintea păzirii regulilor trupeşti. În sânul perioadei pregătitoare aceste lecturi reprezintă un ciclu relativ independent de învăţături privitoare la postul duhovnicesc, post la care imnografia va face ecou din ce în ce mai amplu începând din săptămâna lăsatului sec de brânză.
Parabola Judecăţii din urmă vorbeşte elogios despre iubirea creştină. Noi nu suntem chemaţi toţi să lucrăm pentru umanitate şi totuşi fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Ştim, însă, că toţi oamenii au absolută nevoie de această iubire personală care descoperă în ei sufletul lor unic, în care se reflectă într-o manieră originală frumuseţea acestei lumi.

Pr. Bogdan Lupăştean
Milişăuţi, Suceava

joi, 17 februarie 2011

Hoţul de mărgăritare,


"Hoţul de mărgăritare", este titlul unei piese de teatru scrise de Părintele Mitropolit Bartolomeu, în anul 1952, dar publicată de abia în anul 1992. Piesa valorifică parabola biblică a fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Păstrează aceleaşi momente principale ale pildei, şi anume, plecarea fiului mai mic de acasă cu partea de avere ce i se cuvenea, risipirea averii şi întoarcerea lui. Relatarea biblică, însă, e completată cu momentul împăcării celor doi fii, Rimon, fiul cel mare şi Eliabar, fiul cel mic. Personaje sunt mai multe şi au nume proprii, la fel ca localităţile în care se desfăşoară acţiunea: Aczib, Corint şi hotarul Efirei. Averea cuvenită lui Eliabar, constă aici în perlele pe care el le-a cules din adâncurile mării. Apar, de asemenea, personaje noi şi savuroase cum ar fi Humbaba, slujitorul bătrânului Eli,tatăl celor doi; prietenii lui Eliabar: Fanuel şi Critias cu surorile lor Tamara şi Ariadna.
Piesa abundă în figuri de stil şi în imagini de o frumuseţe deosebită, stilistică dar şi teologică, descoperindu-l deopotrivă pe scriitorul Valeriu Anania şi pe călugărul Bartolomeu Anania (Val şi Bart). Din această confruntare, sau mai bine zis din discuţia cu sinele (soliloquia), a scriitorului cu călugărul parcă a învins călugărul, dar aceasta neumbrind valoarea literară a piesei. Criticul Mircea Ghiţulescu, îl vede pe Eliabar, nu ca pe un fiu risipitor, ci ca pe unul dornic de cunoaştere. În această accepţiune, călătoria lui Eliabar la Corint, este o călătorie iniţiatică, unde el nu merge să-şi risipească averea, ci, să adune, cum însuşi mărturiseşte: "nestematele lumii ascunse după zări" sau în altă parte: "Am furat nestematele mării, pogorându-mă-n adânc. Acum voi fura mărgăritarele lumii, cufundîndu-mă în depărtări". Criticul pomenit mai sus, este de părere că Eliabar nu şi-a terminat călătoria, ci a ales să se întoarcă acasă. Prin aceasta, piesa şi-ar pierde din farmec, având un deznodământ previzibil, mai mult educativ decât artistic. Părerea mea e că aici a biruit Bart, nu în sensul în care setea lui Eliabar de cunoaştere ar fi fost înfrântă de întoarcerea sa acasă. Dacă am admite acest lucru ar însemna să-l considerăm pe Eliabar un personaj slab, mediocru şi nu cred că aceasta a fost intenţia autorului, după cum nu cred că în parabolă, întoarcerea fiului risipitor este o înfrângere a lui. Reacţia tatălui la întoarcerea fiului său grăieşte de fapt despre o biruinţă: "Fiul meu acesta mort a fost, şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat". Întoarcerea, aşadar, este garanţia biruinţei. Eliabar avea nevoie de această experienţă a depărtării, pentru a înţelege şi a cunoaşte tainele lumii. Tatăl, bătrânul Eli, se mâhneşte când fiul pleacă, dar îl aşteaptă, are încredere în el că va veni înapoi cu convingerea că în depărtări: "sunt sclipiri de nestemate, dar colcăie viermii putrejunii şi-ai morţii". D-na Nicoleta Oancea, într-un studiu apărut în revista "Renaşterea", intuieşte bine faptul că personajul central al operei este binomul Eli-Eliabar, şi relaţia pe care o instituie: tată-fiu. Numai în această relaţie poate fi vorba de cunoaştere adevărată. Mărgăritarele din adâncul mării sunt rodul acestei relaţii. Tatăl îl pogoară în adânc pe fiu, acesta face muncă de rob, şi adună perlele cunoaşterii. Eli îi povesteşte lui Rimon, de ce fratele lui este numit hoţ de mărgăritare: " Vezi, a hoţit şi hoţia lui mi-a fost dragă. Am pescuit mărgăritarele din fundul mării. Eliabar a fost cârligul undiţei mele. Pentru ca să-mi culeg nestematele din adâncuri trebuia să cufund în ape câte un sclav legat de frânghie şi furtun. Asta-i treabă de rob. Primejduieşte viaţa. Eliabar are o altă plămadă de suflet. Veşnic era cu mine pe corabie. Ochii lui nu-nsuliţau largurile, ci adâncurile. Neştiutul, nebănuitul, tainele afundului îi aţâţau dorinţa de iscodiri. S-a rugat în genunchi să-i leg cingătoarea de capătul frânghiei. Singur şi-a pus masca pe cap şi a prins cu dinţii furtunul cu văzduh. Învăpăierea lui mi-a cuprins sufletul. Cu inima tremurând, l-am pogorât în adânc până am simţit odgonul moale pe buza cărăbiei. Tu nu poţi bănui ce frică-mi era şi ce drag îmi era! Mi s-a părut o veşnicie până când odgonul mi-a zvâcnit în mână, smucit din adânc. Semnul. Semn de neputinţă şi primejdie. Mi-am înghiţit răsuflarea şi l-am tras la faţa apei. Era sleit. Dar purta în pumn cele mai frumoase mărgăritare pe care le-a furat vreodată cineva din fundul mării. Ăsta a fost începutul. Şi pe urmă..."
În articolul precedent vorbeam despre peregrinul apter (fără aripi), care explora spaţiul şi timpul, dar avea nostalgia faptului că lipsindu-i aripile nu-l poate explora şi pe verticală. În "Hoţul de mărgăritare" apare tema adâncului, temă tratată pe Părintele mitropolit Bartolomeu şi în predicile sale.
Nu întâmplător, actul al III-lea se desfăşoară lângă o fântână. Acest lucru ne aminteşte de întâlnirea de la fântâna lui Iacob, a femeii samarinence cu Mântuitorul Iisus Hristos. Într-o predică la Duminica samarinencii, Părintele Bartolomeu ne spune: "Duhul Sfânt este pânza freatică, apa cea vie care alimentează fântâna din sufletul fiecărui creştin înduhovnicit. Numai că ea nu se află în adâncul pământului, ci în adâncul cerului. Răsturnaţi totul şi veţi vedea că norii şi spaţiul de dincolo de nori, apa de dincolo de ape este aceea care alimentează setea noastră de profunzime, de absolut, de Dumnezeu. Aşa cum există un adânc al genunii, tot aşa există un adânc al înălţimii. Sfântul Pavel ne vorbeşte chiar de "adâncurile lui Dumnezeu"(1 Cor 2,10), la care nimeni nu are acces în afară de Duhul lui Dumnezeu... O fântână nu e o adevărată fântână dacă nu reflectă cerul de deasupra ei, cu soarele, luna şi astrele lui. Prin ea, pământul devine oglinda îngerilor, sufletul omului devine oglinda lui Dumnezeu. Îmi vin în minte câteva versuri ale poetului Lucian Blaga: < Sapă, frate, sapă, sapă,/ Până dai de apă./ Sapă, frate, sapă, sapă,/ Până dai de stele-n apă >. Şi tot atât de grăitoare, în acelaşi sens, sunt versurile unui alt poet român, Ion Barbu, rostite prin gura laponei Enigel: < Mă-nchin la soarele-nţelept./ Că-i sufletul fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul fântână>".
Eliabar a trebuit să vadă cerul în fântâna din hotarul Efirului ca să-şi aducă aminte de tatăl său. Era acum în adâncul genunii şi îşi amintea ce bine era când tatăl său îl cufunda în "adâncurile lui Dumnezeu", acolo unde se află mărgăritarele. În adâncul genunii e "foamete şi sete de cuvântul Tatălui ceresc" (Amos 8,1), dar, după cum cel flămând caută să mănânce, iar cel însetat caută să bea, tot aşa cel flâmând şi însetat duhovniceşte caută pe Cel care a aşteaptă "semnul zvâcnit". Aceasta e venirea în fire, biruinţa cunoaşterii adevărate şi apropierea de "statura bărbatului desăvârşit" la care toţi trebuie să ajungem.
(Pentru aprofundare recomand spre lectură primul volum de teatru, semnat Valeriu Anania, apărut la Editura Polirom, anul 2010, iar pentru predici cartea: "Cuvinte de învăţătură", semnată Bartolomeu Anania, apărută la Editura Renaşterea 2009).

joi, 3 februarie 2011

Peregrinul Bartolomeu a prins aripi,






S-a vorbit mult despre Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu, şi nu este deloc rău. Este regretabil totuşi, că la câte un articol bun, obiectiv, comentariile sunt tendenţioase şi atunci când lipsesc argumentele (în majoritatea cazurilor), limbajul devine unul suburban. Este nedrept să judeci lucrurile, atunci când nu cunoşti un om.
L-am cunoscut pe Î.P.S. Bartolomeu, aşa cum l-au cunoscut majoritatea credincioşilor, prin predica sa.Cât de mult m-au influenţat cuvântările sale? Dacă stau să mă gândesc bine, întreaga mea formare teologică şi duhovnicească, se datorează lui. Şi acest lucru pentru că toată organizarea arhiepiscopiei, era în conformitate cu învăţăturile propovăduite din amvom. Organizarea şcolilor teologice, viaţa în mânăstiri, în parohii şi protopopiate, era urmare a predicilor Înaltpreasfinţiei sale (şi nimic din organizarea aceasta nu vădea idei comuniste, ci dimpotrivă tradiţia statornică a Bisericii noastre, s-a păstrat în forme noi, dinamice, rezultate din experienţa celui ce a organizat episcopia românilor din S.U.A). De la Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu, n-am învăţat să fiu doar un preot bun. Am învăţat să preţuiesc oamenii şi valorile poporului nostru, să iubesc literatura, arta şi de ce nu muzica adevărată.
Spuneam la început că unii îl judecă fără să-l cunoască. Atât cât pot eu, aş vrea să-l fac cunoscut pe Părintele Bartolomeu, în complexitatea personalităţii sale şi aşa cum aceasta mi-a influenţat devenirea.
În acest articol, v-aş vorbi despre una din operele sale, nu ca un critic literar, ci aşa cum am simţit-o eu. Este vorba dspre volumul de nuvele şi povestiri "Amintirile peregrinului apter". Titlul ne revelează tema principală a cărţii. Cuvântul "Apter", se referă în limbajul curent la insectele care râmân fără aripi. În situaţia de faţă, termenul este o metaforă a naratorului, care transcede timpul şi spaţiul, devine martor al multor evnimente istorice din viaţa poporului nostru, dar are o suferinţă. Şi-a pierdut aripile care-l ajutau să exploreze spaţiul şi timpul nu numai pe orizontală ci mai ales pe verticală. Profesorul Mircea Muthu, în prefaţa volumului, explică: "Îngerul care şi-a pierdut aripile a devenit, pe pământ, peregrinul apter cu existenţă deambulatorie, legând între ele mai multe povestiri, unele memorabile, într-un ciclu boccacian sui-generis". Vocea naratorială mărturiseşte în "Cele patru Domniţe", următoarele: "Rătăcesc, printre rosturile pământenilor şi uneori îmi sângerează umerii, trezind în mine câte un crâmpei de amintire din vremuri şi lumi răzleţe". Mai exact, ideea transcederii timpului şi spaţiului este descrisă în "Vasul de lut": "Nu vreau să spun că viaţa omenirii nu ar fi altceva decât o deşertăciune a deşertăciunilor; vreau să arăt doar că noi putem privi istoria şi în perspectiva ei verticală. Din această perspectivă, orice eveniment istoric e contemporan cu mine".
Pe Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu, nici nu puteai să-l vezi altfel. El era contemporan cu istoria şi părea că va trăi veşnic pe pământ. Dar înţeleg acum că peregrinarea lui pe pământ s-a încheiat, pentru că "peregrinul apter" nu mai este apter ci a prins aripi. Şi-a început călătoria spre cer.
Închei cu un fragment dintr-o predică a Părintelui Mitropolit Bartolomeu:
"Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit”.

marți, 1 februarie 2011

Părintele nostru Arhiepiscop şi Mitropolit BARTOLOMEU ANANIA a trecut la cele veşnice 18 Martie 1921- 31 Ianuarie 2011





Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19:25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor, se arată într-un comunicat al Consiliului Eparhial.
E dureros să vorbeşti de Părintele Mitropolit Bartolomeu, acum când trebuie să ne luăm rămas bun de la el. E greu să te obişnuieşti cu gândul că în amvonul catedralei din Cluj, nu-l vom mai vedea şi auzi, e greu să te gândeşti că la Nicula, de “Sfântă Mărie”, nu ne va vorbi. E greu să mergi la Cluj, la arhiepiscopie, şi să ştii că n-o să-l mai vezi în balconul reşedinţei sale, plimbându-se şi uitându-se cu dragoste părintească la câte un seminarist sau student la teologie. Dar Părintele Bartolomeu, n-a murit, ci doarme. Moartea, spunea el, produce frică şi panică, pentru că ea a apărut ca un accident în existenţa omului. De ce murim? Tot Părintele Mitropolit ne răspunde că: Dumnezeu a pus o anumită raţiune, chiar dacă este crudă. Este o raţiune. De ce? Pentru că după moarte există înviere. Moartea nu este un fenomen prin ea însăşi, ea este o pregătire a omului pentru ceea ce urmează, Eu sunt un om în vârstă, şi chiar foarte în vârstă şi e normal să mă gândesc la sfârşitul meu pământesc. Dar nu mi-e frică. Nu e vorba că o să putrezesc undeva în pământ, aceasta e firesc. E vorba de ceea ce nu moare în om, sufletul, şi de ceea ce putem numi destinul acestui suflet. Ştiu dinainte că-l pun în mâna Domnului.
Mitropolitul nu ne-a lăsat singuri, ci s-a dus să ne pregătească loc în împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde ar vrea să ajungem toţi. Până atunci îl vom pomeni în rugăciunile noastre, ne vom aduce aminte de cuvintele lui dulci, îi vom citi opera teologică şi literară, ne vom bucura că a fost de-al nostru, îi vom păstra prin viaţa noastră curată memoria şi vom şti că avem în cer un mijlocitor destoinic.
DUMNEZEU SĂ-L IERTE ŞI SĂ-L ODIHNEASCĂ!