miercuri, 25 ianuarie 2012

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu la un an de la trecerea sa la cele veşnice,


Are Mântuitorul Iisus Hristos un mod interesant de a dialoga cu oamenii mari. De fapt, deschis, direct şi nu în pilde a vorbit de foarte puţine ori şi cu foarte puţini oameni. I-aş aminti pe Nicodim, pe femeia samarineancă, pe sutaş, pe cananeanca şi, în utimile clipe înainte de patimi, le vorbeşte deschis şi apostolilor. În rest vorbeşte în pilde, îi vindecă pe oameni fără prea mult dialog şi fără explicaţii sau discuţii teologice profunde.
I-am amintit totuşi pe câţiva din cei cu care a vorbit direct abordând subiecte teologice înalte. Cu Nicodim a vorbit despre "naşterea de sus" (vezi Ioan cap. 3); cu samarineanca a vorbit depre "închinarea în duh şi adevăr" (Ioan cap.4), scurta discuţie cu sutaşul a pilduit puterea cuvântului divin, putere accesată prin ascultarea acestuia. Nu în ultimul rând ,discuţia cu femeia cananeancă (Matei cap. 15) relevă universalitatea mântuirii oamenilor. Scopul oricărei discuţii era de a descoperi o realitate duhovnicească profundă, înaltă. Pentru a ajunge la acest deziderat Mântuitorul insistă, este dur în limbaj, mustră pe alocuri, dar toate acestea se detensionează şi conduc spre descoperirea celor de sus. Ca exemplu aş aminti mustrările adresate lui Nicodim: "Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi pe acestea nu le cunoşti?" (Ioan 3, 10) şi samarinencii: "Bine ai zis că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu-ţi este soţ (Ioan 4, 17-18); de asemenea remarc duritatea discuţiei sale cu cananeanca: manifestată întâi prin tăcerea Sa la problema cu care samarineanca I-a venit înainte: "El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt" (Matei 15, 23); pe urmă prin refuzul de a-i vindeca fiica: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24); iar la final prin jignirea pe care i-o aduce: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s'o arunci câinilor“ (Matei 15, 26). Atât la mustrările Sale ,cât şi la limbajul dur partenerii Săi de dialog au reacţionat aşa cum trebuia. Nicodim şi-a însuşit ceea ce nu ştia, samarineanca şi-a schimbat viaţa, iar cananeanca i-a dovedit că şi câinii au nevoie de hrană şi chiar dacă nu sunt hrăniţi ca nişte oameni se mulţumesc şi cu fărâmiturile căzute de la masa stăpânilor. Nici o reacţie violentă, nici un refuz al dialogului nu s-a semnalat în Scriptură din partea oamenilor cu care Mântuitorul a vrut să stea de vorbă.
Un astfel de dialog a purtat Mântuitorul "în vremurile acestea mai de pe urmă" cu vrednicul nostru Mitropolit Bartolomeu Anania. Un dialog direct, deschis, uneori dur, dar în cele din urmă revelator, pilduitor, dătător de putere pentru toţi aceia care se află pe calea desăvârşirii. Dialogul acesta nu s-a purtat în taină, nici departe de ochii lumii şi nici în afara lumii în care trăim. Intensitatea lui n-a fost umbrită nici de împrejurările istorice dificile şi nici de spaţiul în care s-a purtat, fie în închisoare sau în afara ei, fie în ţară sau în străinătate. Peste tot el s-a purtat şi a lăsat urme vrednice de laudă. E drept că nu toţi l-au recunoscut ca atare. Fiecare l-a recepţionat după cum i-a fost credinţa sau după cum i-a fost interesul. E lesne de înţeles de ce puterea politică comunistă n-a vrut să pătrundă în tainele acestui dialog, e de înţeles invidia unora care ca şi Cain n-au fost ei înşişi partenerii de dialog ai divinului, e clară aversiunea violentă şi plină de ură a duşmanilor adevărului. Faţă de toată această conjunctură nefavorabilă Mitropolitul a rămas statornic şi fidel acestui dialog. Şi când spun aceasta mă gândesc la faptul că Mitropolitul Bartolomeu a fost acelaşi şi în detenţie şi în libertate şi în ţară şi în străinătate şi ca diacon sau preot şi ca arhiepiscop şi mitropolit şi în lipsuri şi în bunăstare. Şi este mare lucru să poţi să fii aşa. Aceasta este credinţa neclătinată de furtună a oamenilor puternici pentru care contează mai mult "cetatea nefăcută de mâini omeneşti, ci veşnică din ceruri". Aceasta este prima dovadă concretă a dialogului cu Dumnezeu. O a doua mărturie a acestui dialog a avem din dreapta măsură a lucrurilor şi cumpătarea. Părintele nostru mitropolit a ştiut foarte bine să cumpănească între bine şi rău. Chiar şi atunci când avântul tineresc l-a prins în mreje periculoase a ştiut cum să iasă din ele fără a face compromisuri, fără a fi laş, asumându-şi greşeala şi suferind pentru ea. Este ilustrativă în acest sens perioada în care a făcut parte din frăţia de cruce a legionarilor, motivul principal al tuturor detenţiilor sale şi modul în care s-a dezis de ea nu pentru a pactiza cu noul regim sau pentru a avea anumite foloase, ci pentru a arăta că pentru el nu contează nimic mai mult decât relaţia cu Dumnezeu, relaţia pentru care nu ai nevoie nici de frăţii de cruce, nici de partide politice şi nici de asociaţii sau diferite adunări. Dreapta sa socoteală reiese şi din relaţiile sale cu semenii. Atunci când a fost un funcţionar neînsemnat în aparatul patriarhiei nu s-a folosit de trecerea sa înaintea patriarhului Iustinian pentru a accede în ierarhia bisericească. Nu a linguşit pe nimeni, din contră a avut mult de suferit în viaţă pentru că a avut întotdeauna o opinie fermă. Atunci când Dumnezeu a socotit ca el să slujească Biserica, în calitate de ierarh, nu a căutat să fie linguşit şi nici lăudat de nimeni şi pentru nimic. A ştiut să laude el pe alţii atunci când se realiza ceva şi a ştiut să-i mustre pe cei care nu săvârşeau ceea ce erau datori. N-a contat pentru el niciodată cine este cel pe care-l laudă sau cel pe care-l mustră. Fie om simplu, fie om politic, fie preot sau vlădică, toţi s-au bucurat de aceeaşi consideraţie şi preţuire sau au trebuit să treacă prin focul neîndurător al omului pentru care nu exista compromis. A ştiut să-l laude pe păstorul de oi pe care l-a văzut pe dealurile Năsăudului, dar a ştiut şi n-a pregetat să-l mustre pe omul politic care a întârziat la o ceremonie religioasă sau pe mitropolitul care a găsit cu cale să se împărtăşească cu cei de alte confesiuni. În toate aceste manifestări nu s-a vădit a fi un om cu răutate şi nici un om cu veşnică dorinţă de a pedepsi, ci dimpotrivă un om care era conştient de faptul că Dumnezeu nu doreşte "moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă şi să fie viu" ,dar şi de faptul că Dumnezeu judecă "după adevăr". Ştia mitropolitul însă şi faptul că nu toate bolile se pot vindeca cu medicamente, ci pentru unele e nevoie de intervenţii chirurgicale. De aceea a mai mânuit câteodată şi bisturiul pentru a îndepărta răul din rădăcină.
Unii au dorit cu tot dinadinsul să-l eticheteze ca fiind tradiţionalist şi conservator şi ca unul ce este pricina nemodernizării Bisericii. Neadevărul acestor categorisiri se vede cu ochiul liber din modul în care a organizat Arhiepiscopia Clujului. Nimic din organizarea acesteia nu vădea conservatorism, tradiţionalism sau orice altceva. Desigur, nu în sensul unui conservatorism demodat şi retrograd. A ştiut foarte bine cum să apere învăţătura de credinţă ortodoxă şi cum s-o împărtăşească în prezent. E bine să se ia în seamă faptul că în Cluj există multe confesiuni religioase, iar relaţiile eparhiei Clujului cu celelalte confesiuni au fost pilduitoare în timpul păstoriei sale. Aceasta nu înseamnă amestecare a doctrinelor, nu înseamnă împărtăşire la alte confesiuni, ci înseamnă respect şi bunăînţelegere. E drept că Mitropolitul Bartolomeu s-a opus unor aşa-zise proiecte de catehizare girate de diferite asociaţii occidentale. Aceasta însă plecând de la faptul că Biserica poate ea însăşi să-şi alcătuiască astfel de programe şi nu are nevoie de implicarea celor de afară, fie ea financiară. Cine ar fi mai în măsură decât Biserica să-şi catehizeze proprii credincioşi. Iar în eparhia Clujului s-au derulat proiecte catehetice concrete şi cu rezultate bune, chiar foarte bune. De la cântarea omofonă, la Cartea deschisă a împărăţiei (un veritabil manual de cateheze liturgice) şi până la apariţia Bibliei în format electronic sau la predicile audio ale Mitropolitului disponibile pe internet se vede clar cum aspectul statornic al tradiţiei a îmbrăcat o formă dinamică în cel mai bun sens al cuvântului.
Despre Mitropolitul Bartolomeu se pot spune multe, dar dacă nu vorbim despre predicile lui la duminici, sărbători şi la diferite evnimente n-am spus aproape nimic. Ascultându-l pe părintele mitropolit vorbind la catedrală, la Nicula sau în altă parte te simţeai în directă relaţie cu Dumnezeu. Aşa după cum Sfântul Vasile cele Mare a realizat o remarcabilă operă filantropică şi gospodărească prin cuvânt, la fel este şi în cazul vrednicului nostru ierarh Bartolomeu. În cuvintele sale se vădea scriitorul Valeriu Anania, dar nu era numai atât. În ele se revela legătura deschisă, dreaptă sinceră a lui cu Dumnezeu. De aceea e Bartolomeu mare, pentru că prin el a lucrat Dumnezeu, de aceea sunt sfinţii mari, de aceea e mare Nicodim, samarineanca, sutaşul sau cananeeanca fiindcă Dumnezeu a putut dialoga şi lucra în lume cu ei. Nimic din ceea ce este omenesc nu contează pentru astfel de oameni, nici preţul pe care pe nedrept trebuie să-l plătească, ei ştiu că "Hristos este cel ce trăieşte în ei". De aceea se cuvine ca memoria lor s-o păstrăm cu sfinţenie, iar dialogului lor cu Dumnezeu să căutăm să-i fim beneficiari.