Întâlnirea tinerilor cu Biserica,

Întâlnirea dintre tânăr şi biserică este un nod vital în desfăşurarea vieţii acestuia. E drept că tinerii nu cunosc adevărata valoare a credinţei şi riturilor care alcătuiesc Biserica Ortodoxă. Acest “handicap” poate fi o piedică în integrarea lor în comunitatea parohială, dar poate fi și un atu - tinerii aflați la prima lor tangență cu Biserica vor fi mult mai curioși, vor pune întrebări (poate chiar pline de îndoială) și se vor asigura că sunt în deplină cunoștință de cauză.

În zilele noastre vedem tot mai mulți tineri care se îndepărtează de Biserică. Comoditatea și nepăsarea, născute dintr-o educației anti-clericală, sunt doar primii factori care pot să determine un tânăr să prioriteze trupul, statutul social și reputația și să neglijeze sufletul și conștiința. Pe lângă aceștia se numără și:

-necunoașterea religiei ortodoxe și valorilor acesteia;

-dezinteresul;

-preluarea opiniilor eronate;

-neimplicarea tinerilor în activitățile parohiei de care aparțin sau în activitățile organizate de aceasta în afara slujbelor;

-lipsa educației creștine;

-influența mass-media și a factorilor apropiați tinerilor (rude, prieteni, profesori etc.);

-Distragerea (petreceri, fumat, alcool, droguri, sexualitate precoce etc.).

Se poate vorbi chiar despre un abuz pe care mass-media îl exercită în special asupra tinerilor. Acestora li se inoculează rușinea față de valorile naționale, îndoială în morala creștină,  sexualitatea libertină și fără responsabilitate, egoismul și egocentrismul, care vin la pachet cu o instabilitate psihică. Tinerii sunt mereu stresați pentru viitorul lor, imaginea de sine și alegerile pe care le fac. Totul devine astfel o cursă, în care doar cei fără milă și fără remușcări își pot asigura un trai îmbelșugat. Așadar, ce poate face Biserica pentru tineri ca aceștia să o slujească, fiecare după putințele și darurile sale? Cum gestionăm marea întâlnire dintre Biserică și tineri? și mai important, cum îi vom ține pe tineri aproape de Biserică?

Soluțiile vin chiar din partea tinerilor. În urma unui chestionar adresat tinerilor care frecventează Biserica cu regularitate și celor care nu prea au tangență cu aceasta facem câteva propuneri:

1. Organizarea de întâlniri cu tinerii. În cadrul acestora:

v  să fie dezbătute teme de interes social și religios;

v  să le fie tinerilor prezentate Biblia, personalități culturale și sfinți, astfel încât cultura să se lege de religie;

v  tinerii să poată adresa întrebări la care să primească răspunsuri cuprinzătoare și pe înțelesul lor;

v  să fie vizionate filme/materiale care să le dezvolte cultura generala si valorile morale;

v  este necesar ca preotul să fie maleabil  – tânărul este principala “țintă” a activităților, așa că este nevoie de calm și precizie pentru a răspunde tinerilor la întrebări;

Alte activități propuse:

v  Ieșiri în natură + jocuri interactive;

v  Participarea la festivaluri de tradiții și cultură, concursuri etc;

v  Grup de dezbatere;

v  Seri de vizionare de film + dezbatere pe tema acestuia;

v  Ateliere de lucru manual;

v  Club de lectură (cu lecturi clasice/contemporane care să fie în concordanță atât cu nevoia lor de cunoaștere cât și cu moarala creștină);

v  Activități de ecologizare;

v  Cor;

v  Pelerinaje.

2.  Participarea preoților la orele de religie. Mulți tineri consideră ora de religie ca fiind “plictisitoare” “inutilă” sau chiar că ar trebui scoasă din orarul școlar, oricum foarte încărcat. Totuși acest lucru se poate schimba dacă un preot se implică cordial în demersul acestor ore.

3. Implicarea tinerilor în bunul mers al vieții liturgice, duhovnicești și administrative a Parohiei. Pentru ca tinerii să se apropie de comunitatea parohială care se află în proximitatea lor, trebuie ca amândouă părțile să conlucreze.

v  Preotul să fie deschis cu tinerii și să aibă inițiativă (să propună activități în care să îmbine utilul cu plăcutul / lumescul cu sufletul);

v  Oamenii care alcătuiesc comunitatea să fie deschiși;

v  Tinerilor să li se ofere șansa de a fi parte activă a Bisericii (în cadrul slujbelor, a curățeniei, a obiceiurilor de sărbători etc.);

v  Tinerii trebuie să fie dornici să se apropie de preot și să-i propună activități;

v  Să se apropie de Biserică chiar și prin intermediul prietenilor, rudelor, cunoscuților etc;

v  Să aibă mintea și inima deschisă spre aflarea Dreptei Credințe, a iertării, ascultării și Iubirii de Dumnezeu.

Tinerii au un simț al autoconservării și al nevoii de a se exprima mult mai accentuat față de celelalte vârste. Astfel dorința unei fețe bisericești de a se integra în universul lor plin de taine, confuzie și schimbări bruște se poate materializa dacă în dialogul dintre ei preotul nu-l va combate din prima pe tânăr fapt ce va fi răsplătit cu un răspuns pozitiv. Doar așa preotul poate vedea cu adevărat problemele cu care se confruntă fiecare tânăr și poate oferi sprijin și înțelegere.

Cea mai bună modalitate de a interacționa cu tinerii este de a le oferi un mediu relaxat, departe de rigorile conduitei religioase, în care ei se pot destinde și pot (re)deveni ei înșiși. Astfel preotul are ocazia să îi cunoască profund și să se implice în viața lor fără ca aceștia să se simtă presați.

Material întocmit de tânăra Iulia Ioana Perșa

președintă ATCOR Gherla 

și elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic Ana Ipătescu Gherla

Mitropolitul Bartolomeu: Despre familia creștină și educația tinerilor...

      Aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre importanţa şi sfinţenia familiei. Drepţii Ioachim şi Ana şi fiica lor Maria au fost adevărata familie creştină. Au avut-o târziu, mai la bătrâneţe, ca fruct al rugăciunilor lor către Dumnezeu, pentru că dacă Dumnezeu este Creatorul vieţii, El este şi Cel care binecuvintează naşterea de prunci. De aceea Maica Domnului a primit o educaţie frumoasă de la părinţii ei care au murit, însă, lăsând-o foarte tânără iar după tradiţie a fost educată la templul din Ierusalim unde era şi şcoală şi unde a învăţat carte. Prin ea să ne explicăm de ce iudeii, în vremea Mântuitorului, se întrebau de unde ştie Acesta atâta carte şi atîta Scriptură, că n-a fost la nici o şcoală. Şi aşa este. Iisus n-a urmat nici o şcoală. De unde ştia carte? După toate probabilităţile de la Maică Sa. Aşa cum eu însumi, când aveam vreo cinci ani şi jumătate, poate şase am simţit în mine gustul de a citi. Dar până să merg la şcoală mai trebuia să treacă un an şi jumătate, poate doi. Şi atunci am rugat-o pe maică-mea, care, deşi fiică de preot, avea doar două clase primare. Era iarnă şi ţesea la război. Eu am găsit un caiet ş-un creion şi mă duceam şi spuneam: Mămico, fă-mi litera „A”. Şi ea oprea suveica şi acolo pe pânza de la războiul de ţesut îmi scria litera „A”. Şi zicea: ăsta e „A”, ăsta e „B”, ăsta e „C” şi aşa am învăţat tot alfabetul de la maică-mea, din mâna ei bătrână. Restul le-am combinat eu, literele între ele şi cuvintele între ele. Şi mai târziu am devenit scriitor. Dar începutul a fost la maică-mea. Acesta este rolul părinţilor în viaţa copiilor. Este foarte importantă această instituţie a familiei care este şi sfântă în acelaşi timp.  Familia are la bază Taina Cununiei, iar Cununia este singura taină pe care nu a întemeiat-o Domnul Iisus Hristos şi nici Sfinţii Apostoli. A întemeiat-o Însuşi Dumnezeu Tatăl. Atunci când i-a făcut pe primii oameni, Adam şi Eva şi cum ne spune Sfânta Scriptură, i-a binecuvântat şi le-a poruncit: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul şi-l faceţi să rodească”. Aşa s-a întemeiat familia, începutul neamului omenesc, prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea în Vechiul Testament familia era sfântă şi multă vreme în viaţa creştinilor până când încetul cu încetul a început să se dilueze. Chiar şi în lumea păgână familia era sacră. Vă aduceţi aminte despre Cornelia, mama grahilor. Era o soţie de nobil din cetatea Romei şi la o reuniune a nobililor toate doamnele au venit cu bijuterii cu salbe la gât, cu brăţări de aur şi ea a venit îmbrăcată simplu cu cei doi copii ai ei. Şi a fost întrebată: Bine dar şi tu eşti bogată şi ai bijuterii acasă, de ce n-ai venit cu ele. Iar ea i-a strâns lângă ea pe cei doi copii şi a spus: Acestea sunt bijuteriile mele. Iar aceştia au fost educaţi de mama lor şi au devenit mari bărbaţi politici în cetatea Romei. Din păcate familia noastră începe să se destrame. Sunt tot mai puţine căsniciile care trec şi pragul Bisericii după ce l-au trecut pe cel al primăriei sau al notarului public. După statisticile pe care le avem, chiar când se încheagă, căsătoriile  se destramă repede. Din trei căsătorii în două intervin divorţuri. Copii se nasc din ce în ce mai puţini. Odată cu libertatea prost înţeleasă, au început avorturile. Peste 1500000 de copii au fost sacrificaţi din pântecele maicii lor. Aşa s-a produs scăderea populaţiei şi dacă acest ritm al avorturilor se va menţine, după statisticile făcute până acum peste 15-20 de ani ne vom împuţina ca popor la 18 milioane. Familia nu este doar o problemă de credinţă şi de religie, ci şi o problemă de naţie, o problemă de popor român, o problemă de supravieţuire. Suntem datori să facem toate eforturile ca să redresăm familia care se destramă. Familia înseamnă părinţi şi copii laolaltă, nu doar părinţi care au copii şi nu mai au grijă de ei, şi nu doar copii care au părinţi, de care nu mai înţeleg să asculte. Există aşadar, o coeziune sfântă între cei ce au dat naştere copiilor şi copiii care trebuie să fie recunoscători pentru că au primit viaţă prin părinţii lor. Ni-i fură societatea şi ni-i fură năravurile rele. Copiii merg la şcoală şi chiar dacă în sala de clasă există o icoană, copiii sunt atraşi de discotecă, alcool, de sexualitate şi de droguri. Şi acestea din urmă de obicei câştigă, nu icoana din perete. De ce? Copilul o vrea-n perete, dar pentru că părinţii nu s-au îngrijit să-i dea copilului cei şapte ani de acasă şi aceasta înainte de a merge la şcoală.

      Învăţământul de astăzi are foarte multe carenţe şi numai de educaţia copiilor nu se ocupă, aproape nici de carte. Nu se învaţă cum trebuie să se înveţe nici în şcoli şi nici în universităţi. Dar credinţa se primeşte din braţele mamei. Celelate se adaugă treptat, încetul cu încetul. Pot adăuga aici şi mărturisirea mea, că eu tot de la mama mea am primit credinţa. Mi-amintesc de la vârsta pe cînd aveam trei ani, poate patru, şi maică-mea pe noi copiii ne închina la icoanele din perete. Ne lua de subţioară şi zicea aşa: Ajută Doamne cu bine, al doilea cu sănătate, al treilea Sfânta Treime să ne fie-ntr-ajutor şi ne punea să sărutăm icoanele şi să ne închinăm. Am 86 de ani şi n-am uitat cuvintele mamii cu care mă-nchinam la icoane. Unde sunt copiii noştri şi unde sunt mamele de astăzi. Părinţii sunt aceia care îi dau primii credinţa copilului şi dacă i-o dă el nu mai piere. Şcoala adaugă cât poate să adauge, ora de religie şi ea cât poate să adauge, dar adevărata temelie a credinţei o dă mama şi dacă se poate şi tata. De aceea fac un apel călduros şi sincer, de dragul nostru ca popor creştin să reîntemeiem soliditatea familiei în ţara noastră. Prin aceasta vom întări societatea, vom întări democraţia şi înţelesul libertăţii în adevăratul ei sens şi vom putea să privim cu mai multă încredere în viitorul nostru. Nu avem dreptul să disperăm, dacă pierdem şi speranţa atunci nu mai avem nimic de câştigat. De aceea să ne aducem aminte de Sfinţii Ioachim şi Ana, care au născut-o prin binecuvântarea lui Dumnezeu pe Sfânta Fecioară Maria, pe Maica Domnului. Au educat-o, i-au dăruit-o templului, templul a dăruit-o Bisericii şi ea este cea care L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

      Căsnicia este binecuvântată de Dumnezeu prin Biserică prin Taina Cununiei iar scopul este acela de a naşte prunci, dar nu doar de a-i naşte ci şi de a-i creşte. 

*Predică rostită cu ocazia resfințirii Bisericii din Prundu Bârgăului, în data de 09.09.2007 

Urcuşul cunoaşterii lui Dumnezeu...

Printre primele versete pe care le-am memorat în timpul studiilor teologice, fără îndoilală, că se numără şi acela care defineşte viaţa veşnică: Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3). Înţelegem că pentru a  fi vrednici de Împărăţia cerurilor e nevoie să-L cunoaştem din ce în ce mai bine pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces, un urcuş spre trepte tot mai înalte. Sfânta noastră Biserică a rânduit în duminicile a V-a şi a VI -a după Paşti două exemple de oameni care au ajuns la un grad înalt de cunoaştere a lui Dumnezeu. Este vorba despre femeia samarineancă şi despre orbul din naştere. Amândoi sunt oameni obişnuiţi, cu bune şi rele, cu păcate şi virtuţi, însă, oameni care nu sunt indiferenţi faţă de divinitate şi care-l caută pe Dumnezeu. Căutarea este prima treaptă în procesul cunoşterii lui Dumnezeu.O a doua treaptă este modul în care noi ca oameni îl percepem pe Dumnezeu. Este răspunsul pe care trebuie să-l dăm fiecare dintre noi la întrebările Mântuitorului: Cine zic oamenii că sunt eu? Cine ziceţi voi că sunt eu? Omul desigur că va răspunde omeneşte. Aici e taina credinţei noastre, că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca nouă să nu ne fie aşa greu să-l recunoaştem. Femeia îl vede pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe un iudeu obişnuit: Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...?“ – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii – (Ioan 4, 9). Orbul din naştere le răspunde aşa vecinilor care-l întrebau cine l-a vindecat: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducându-mă şi spălându-mă, mi-am dobândit vederea (Ioan 9, 11). Recunoaşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca om, este cea de-a doua treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu:  Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu- Fiu al Fecioarei se face şi taina se binevesteşte (troparul Bunei vestiri).
Primele două trepte nu sunt, însă, suficiente în cunoaşterea noastră. Primele două trepte sunt la îndemâna fiecăruia dintre noi, dar ele sunt numai începutul. De la a doua treaptă omul primeşte harul lui Dumnezeu care-l ajută să urce celelalte trepte. Mântuitorul îi spune femeii samarinence: Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie(Ioan 4, 10). Orbul primeşte har  în momentul în care este dus în faţa fariseilor să le explice cum şi-a primit vederea, după cuvântul Mântuitorului: Dar mai înainte de toate acestea îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la'mpăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu.Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire;puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai'nainte ce veţi răspunde;că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi potrivnicii voştri nu-i vor putea sta'mpotrivă, nici să-i răspundă (Luca 21, 12-15). Din acest moment, ajutaţi de harul divin, ei îl recunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos ca profet: Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet (Ioan 4, 19); Atunci i-au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ţi-a deschis ochii?“ Iar el a zis: „E profet" (Ioan 9, 17). Iată şi cea de-a treia treaptă. Ultima treaptă este recunoaşterea Mântuitorului Hristos ca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu. Este momentul de taină al fiecărui om, momentul în care suntem numai noi cu El, după ce am străbătut toate obstacolele. Samarineanca şi-a recunosut păcatul, orbul a trebuit să treacă peste două interogări ale fariseilor, dar amândoi au biruit răul, păcatul, necurăţia. Urmarea acestor biruinţe este cunoaşterea cea mai înaltă a lui Dumnezeu:  Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“El a răspuns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?“Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este“.Iar el a zis: „Cred, Doamne!“ Şi I s'a închinat (Ioan 9, 35-38). I-a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune“.Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte“ (Ioan 4, 25-26).

Instalarea preotului din Diviciorii Mari,

Duminica Tomii a debutat cu ploaie. Norii negri parcă dădeau pe faţă trăirile mele lăuntrice. Aveam emoţii pentru ceea ce urma să fac: prima instalare de preot în calitate de protopop. Ştiam că merg într-o comunitate în care norii negri au îngreunat mult viaţa duhovnicească a oamenilor. Satul Diviciorii Mari a rămas în istorie prin numele preotului Ioan Giurgiuca şi prin faptul că a fost singura comunitate din zona Gherlii care a rămas ortodoxă în toată istoria ei. Pe acestea le ştiam, dar mai ştiam şi că istoria comunităţii de la Giurgiuca încoace, prin urmaşii săi, n-a fost atât de roditoare, dimpotrivă se simte în ea ispita Celui rău de care îl rugăm pe Tatăl nostru Cel din ceruri de atâtea ori să ne izbăvească. A mai fost senin, dar desele schimbări ale preoţilor au contribuit nefericit la situaţia tensionată pe care o găsesc eu ca tânăr protopop. Tensiunea se datorează excesului de zel venit din partea unui preot tânăr. Regretabil. În numai un an şi ceva a reuşit să tulbure chiar şi pe cei mai paşnici oameni. Aşadar, nori pe cer, în suflet şi în Diviciorii. Drumul a părut lung, iar picăturile mari de ploaie le simţeam obstacole greu de trecut. La locul numit Roşia (după Fizeşul Gherlii), o luăm la stânga. Curând suntem înconjuraţi de dealuri, cerul devine tot mai senin. Ce să fie? Liturghia, adiere de vânt lin, sobor de patru slujitori, eu, un ieromonah dela Rohiţa, un fost preot al comunităţii şi noul preot (emoţionat dar cu un suflet cald şi odihnitor). La predică am înţeles ce se petrecuse. Noi vorbim despre Toma necredinciosul, dar el în duminica care-i este dedicată devine iarăşi credincios, senin la suflet. El s-a încredinţat Duminica la frângerea pâinii, iar noi prin Liturghie ne-am înseninat sufletele. Atmosfera a fost una extraordinară. Aceeaşi ca în Evanghelie, de regăsire, de promisiune, de îndreptare: Domnul meu şi Dumnezeul meu.   

Urmaşul Mitropolitului Bartolomeu,

În testamentul Mitropolitului Bartolomeu ni se spune aşa: La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel si sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Auzind aceste cuvinte încercam anul trecut, gândindu-mă la posibilul succesor al părintelui Bartolomeu, să găsesc omul potrivit din Sfântul Sinod care să se încadreze în rigorile testamentului. Erau vehiculate nume, se ştia că unul din episcopii vicari de la Cluj îşi doreşte cu tot dinadinsul să urmeze în scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Clujului, se făceau speculaţii legate de anumite jocuri de culise, mă rog, o telenovelă tipic românească. Unii vedeau un deznodământ tragic, un testament şi moştenire călcate în picioare de un succesor al cărui pincipal obiectiv ar fi fost să şteargă cu orice preţ urmele fostului, iarăşi o tendinţă tipic românească.
La un an după mi-am dat seama că testamentul mitropolitului Bartolomeu a fost de fapt o rugăciune pe care Dumnezeu a împlinit-o. Nu ştiu ce ar fi făcut sau cum sunt alţi ierarhi, dar cred că Î.P.S. Andrei Andreicuţ se încadrează cu fidelitate în cadrele fixate de testament şi cred cu tărie că aceasta ar fi fost şi alegerea părintelui mitropolit Bartolomeu.
Nimeni nu poate contesta faptul că Î.P.S. Andrei este credincios Bisericii Ortodoxe. Iubitor al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi al rânduielilor bisericeşti îl vedem cu timp şi fără timp ostenindu-se pentru bunul mers al lucrurilor. Îşi face timp pentru preoţi şi pentru credincioşi, îi ascultă, îi povăţuieşte, îi mustră după caz. Insistă pentru o viaţă duhovnicească autentică în familiile preoţilor şi ale credincioşilor. În sânul comunităţilor pe care preoţii le păstoresc îşi doreşte o atmosferă autentic creştină conformă cu viaţa primelor comunităţi creştine. Pentru aceasta îşi îndeamnă preoţii spre o activitate catehetică susţinută. Nu a îngreunat parohiile cu taxe suplimentare, nu cultivă cultul personalităţii, dimpotrivă, purtarea lui este simplă, smerită. Este un mijlocitor eficient între preoţi şi autorităţi. Are o purtare demnă şi respectă memoria înaintaşilor lui. Mergând într-o audienţă la reşedinţa mitropolitană am observat faptul că nu a dat jos tabloul fostului mitropolit pentru a-l pune pe al său, ci s-a mulţumit să-l aşeze pe al său mai jos. Acest simplu fapt arată, dacă vreţi, programul noului mitropolit şi anume acela de a continua şi desăvârşi munca celuilalt.
Sunt sigur că are mai multe calităţi decât acestea pe care le-am pomenit, calităţi pe care le voi descoperi şi de acum înainte, dar mă opresc aici cu mulţumirea sufletească că prin vrerea lui Dumnezeu testamentul mitropolitului Bartolomeu s-a respectat, cel puţin în ceea ce priveşte succesorul său. Mă mângâie faptul că alături de Î.P.S. Teofan, cel evocat în articolul precedent şi alături de alţii pe care-i voi evoca de aici înainte, vor apăra credinţa adevărata în faţa atacurilor din afară, dar mai ales celor din interior.

Chipuri de ierarhi ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor,

Ultimele decizii ale Sfântului Sinod trebuie să recunosc că m-au descumpănit, ca să nu zic că m-au smintit de-a dreptul. Nu era momentul acestor discuţii legate de "reechilibrarea teritorială" a mitropoliilor din Transilvania. În sud oamenii erau înzăpeziţi, ne aflăm în plină iarnă, într-o criză financiară profundă. Discuţiile trebuiau direcţionate înspre aceste realităţi ale mădularelor suferinde din trupul eclesial. Desigur, în comunicat s-a vorbit şi despre aceste suferinţe şi încercări. Dar s-a vorbit, concret nu s-a făcut nimic, cu excepţia reechilibrării teritoriale a Mitropoliilor din Cluj. Aceste discuţii au fost oricum mai importante decât celelalte pentru ei. Impresia generală a credincioşilor, a turmei este aceasta: păstorilor nu le pasă. Şi nu poate fi ceva mai dureros. Aşteptăm prima duminică din post când şi cei înzăpeziţi şi cei obidiţi vor contribui pentru fondul central misionar. O vor face fără nici o rezervă pentru că ei îşi iubesc păstorii care nu sunt atât de buni. Descumpănirea mea oricum nu va schimba nimic, dar am încredere că există ierarhi care mai comunică cu Dumnezeu şi care mai ţin adevărul. Dumnezeu va lucra prin ei şi asta mă mângâie. De aceea în loc de a-i mustra pe cei ce nu sunt cum trebuie, pentru a nu cădea eu însumi în păcat m-am gândit să-i laud pe cei care merită.
În acest articol aş vrea să-l evidenţiez pe Î.P.S. Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
N-aş putea spune că-l cunosc bine, dar cam tot ce am văzut la el şi am auzit despre el sunt lucruri bune. Întâi de toate a fost un statornic şi recunoscător ucenic al P.F. Teoctist. Nu l-a părăsit, nu l-a trădat (cum au făcut-o alţii), ci a încercat să înveţe numai ce a fost bun de la el. A fost un ierarh care a căutat să-i fie aproape mitropolitului Bartolomeu pentru că vedea că un ierarh are multe de învăţat de la el. A fost aproape de Pr. Arsenie Papacioc fiind conştient de necesitatea unui duhovnic care să echilibreze stările sufleteşti ale unui om, fie el şi ierarh. A lăsat urme adânci în conştiinţa celor pe care i-a păstorit în Oltenia şi a reuşit în timp record să se facă iubit în pravoslavnica Moldovă. A adus linişte sufletească şi pace şi slujeşte cu credinţă şi devotament Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. Este aproape de preoţii săi, de credincioşi şi aproape de Dumnezeu. Port în suflet o imagine deosebit de frumoasă, imagine de la instalarea Î.P.S. Andrei ca Mitropolit al Clujului. După Sfânta Liturghie în incinta arhiepiscopiei, în sala Nicolae Ivan, ierarhii se dezbrăcau de odăjdii, iar la ieşire erau înconjuraţi de jurnalişti. În vreme ce unii dădeau interviuri, iar alţii erau nerăbdători să se aşeze la masă, Î.P.S. Teofan a ieşit smerit s-a dus la cripta ierarhilor unde a aprins o lumânare şi a spus o rugăciune la locul de odihnă al Mitropolitului Bartolomeu. El este unul din ierarhii care păstrează vie comuniunea cu divinitatea şi-l rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l păzească întru mulţi şi fericiţi ani.

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu la un an de la trecerea sa la cele veşnice,

Are Mântuitorul Iisus Hristos un mod interesant de a dialoga cu oamenii mari. De fapt, deschis, direct şi nu în pilde a vorbit de foarte puţine ori şi cu foarte puţini oameni. I-aş aminti pe Nicodim, pe femeia samarineancă, pe sutaş, pe cananeanca şi, în utimile clipe înainte de patimi, le vorbeşte deschis şi apostolilor. În rest vorbeşte în pilde, îi vindecă pe oameni fără prea mult dialog şi fără explicaţii sau discuţii teologice profunde.
I-am amintit totuşi pe câţiva din cei cu care a vorbit direct abordând subiecte teologice înalte. Cu Nicodim a vorbit despre "naşterea de sus" (vezi Ioan cap. 3); cu samarineanca a vorbit depre "închinarea în duh şi adevăr" (Ioan cap.4), scurta discuţie cu sutaşul a pilduit puterea cuvântului divin, putere accesată prin ascultarea acestuia. Nu în ultimul rând ,discuţia cu femeia cananeancă (Matei cap. 15) relevă universalitatea mântuirii oamenilor. Scopul oricărei discuţii era de a descoperi o realitate duhovnicească profundă, înaltă. Pentru a ajunge la acest deziderat Mântuitorul insistă, este dur în limbaj, mustră pe alocuri, dar toate acestea se detensionează şi conduc spre descoperirea celor de sus. Ca exemplu aş aminti mustrările adresate lui Nicodim: "Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi pe acestea nu le cunoşti?" (Ioan 3, 10) şi samarinencii: "Bine ai zis că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu-ţi este soţ (Ioan 4, 17-18); de asemenea remarc duritatea discuţiei sale cu cananeanca: manifestată întâi prin tăcerea Sa la problema cu care samarineanca I-a venit înainte: "El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt" (Matei 15, 23); pe urmă prin refuzul de a-i vindeca fiica: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24); iar la final prin jignirea pe care i-o aduce: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s'o arunci câinilor“ (Matei 15, 26). Atât la mustrările Sale ,cât şi la limbajul dur partenerii Săi de dialog au reacţionat aşa cum trebuia. Nicodim şi-a însuşit ceea ce nu ştia, samarineanca şi-a schimbat viaţa, iar cananeanca i-a dovedit că şi câinii au nevoie de hrană şi chiar dacă nu sunt hrăniţi ca nişte oameni se mulţumesc şi cu fărâmiturile căzute de la masa stăpânilor. Nici o reacţie violentă, nici un refuz al dialogului nu s-a semnalat în Scriptură din partea oamenilor cu care Mântuitorul a vrut să stea de vorbă.
Un astfel de dialog a purtat Mântuitorul "în vremurile acestea mai de pe urmă" cu vrednicul nostru Mitropolit Bartolomeu Anania. Un dialog direct, deschis, uneori dur, dar în cele din urmă revelator, pilduitor, dătător de putere pentru toţi aceia care se află pe calea desăvârşirii. Dialogul acesta nu s-a purtat în taină, nici departe de ochii lumii şi nici în afara lumii în care trăim. Intensitatea lui n-a fost umbrită nici de împrejurările istorice dificile şi nici de spaţiul în care s-a purtat, fie în închisoare sau în afara ei, fie în ţară sau în străinătate. Peste tot el s-a purtat şi a lăsat urme vrednice de laudă. E drept că nu toţi l-au recunoscut ca atare. Fiecare l-a recepţionat după cum i-a fost credinţa sau după cum i-a fost interesul. E lesne de înţeles de ce puterea politică comunistă n-a vrut să pătrundă în tainele acestui dialog, e de înţeles invidia unora care ca şi Cain n-au fost ei înşişi partenerii de dialog ai divinului, e clară aversiunea violentă şi plină de ură a duşmanilor adevărului. Faţă de toată această conjunctură nefavorabilă Mitropolitul a rămas statornic şi fidel acestui dialog. Şi când spun aceasta mă gândesc la faptul că Mitropolitul Bartolomeu a fost acelaşi şi în detenţie şi în libertate şi în ţară şi în străinătate şi ca diacon sau preot şi ca arhiepiscop şi mitropolit şi în lipsuri şi în bunăstare. Şi este mare lucru să poţi să fii aşa. Aceasta este credinţa neclătinată de furtună a oamenilor puternici pentru care contează mai mult "cetatea nefăcută de mâini omeneşti, ci veşnică din ceruri". Aceasta este prima dovadă concretă a dialogului cu Dumnezeu. O a doua mărturie a acestui dialog a avem din dreapta măsură a lucrurilor şi cumpătarea. Părintele nostru mitropolit a ştiut foarte bine să cumpănească între bine şi rău. Chiar şi atunci când avântul tineresc l-a prins în mreje periculoase a ştiut cum să iasă din ele fără a face compromisuri, fără a fi laş, asumându-şi greşeala şi suferind pentru ea. Este ilustrativă în acest sens perioada în care a făcut parte din frăţia de cruce a legionarilor, motivul principal al tuturor detenţiilor sale şi modul în care s-a dezis de ea nu pentru a pactiza cu noul regim sau pentru a avea anumite foloase, ci pentru a arăta că pentru el nu contează nimic mai mult decât relaţia cu Dumnezeu, relaţia pentru care nu ai nevoie nici de frăţii de cruce, nici de partide politice şi nici de asociaţii sau diferite adunări. Dreapta sa socoteală reiese şi din relaţiile sale cu semenii. Atunci când a fost un funcţionar neînsemnat în aparatul patriarhiei nu s-a folosit de trecerea sa înaintea patriarhului Iustinian pentru a accede în ierarhia bisericească. Nu a linguşit pe nimeni, din contră a avut mult de suferit în viaţă pentru că a avut întotdeauna o opinie fermă. Atunci când Dumnezeu a socotit ca el să slujească Biserica, în calitate de ierarh, nu a căutat să fie linguşit şi nici lăudat de nimeni şi pentru nimic. A ştiut să laude el pe alţii atunci când se realiza ceva şi a ştiut să-i mustre pe cei care nu săvârşeau ceea ce erau datori. N-a contat pentru el niciodată cine este cel pe care-l laudă sau cel pe care-l mustră. Fie om simplu, fie om politic, fie preot sau vlădică, toţi s-au bucurat de aceeaşi consideraţie şi preţuire sau au trebuit să treacă prin focul neîndurător al omului pentru care nu exista compromis. A ştiut să-l laude pe păstorul de oi pe care l-a văzut pe dealurile Năsăudului, dar a ştiut şi n-a pregetat să-l mustre pe omul politic care a întârziat la o ceremonie religioasă sau pe mitropolitul care a găsit cu cale să se împărtăşească cu cei de alte confesiuni. În toate aceste manifestări nu s-a vădit a fi un om cu răutate şi nici un om cu veşnică dorinţă de a pedepsi, ci dimpotrivă un om care era conştient de faptul că Dumnezeu nu doreşte "moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă şi să fie viu" ,dar şi de faptul că Dumnezeu judecă "după adevăr". Ştia mitropolitul însă şi faptul că nu toate bolile se pot vindeca cu medicamente, ci pentru unele e nevoie de intervenţii chirurgicale. De aceea a mai mânuit câteodată şi bisturiul pentru a îndepărta răul din rădăcină.
Unii au dorit cu tot dinadinsul să-l eticheteze ca fiind tradiţionalist şi conservator şi ca unul ce este pricina nemodernizării Bisericii. Neadevărul acestor categorisiri se vede cu ochiul liber din modul în care a organizat Arhiepiscopia Clujului. Nimic din organizarea acesteia nu vădea conservatorism, tradiţionalism sau orice altceva. Desigur, nu în sensul unui conservatorism demodat şi retrograd. A ştiut foarte bine cum să apere învăţătura de credinţă ortodoxă şi cum s-o împărtăşească în prezent. E bine să se ia în seamă faptul că în Cluj există multe confesiuni religioase, iar relaţiile eparhiei Clujului cu celelalte confesiuni au fost pilduitoare în timpul păstoriei sale. Aceasta nu înseamnă amestecare a doctrinelor, nu înseamnă împărtăşire la alte confesiuni, ci înseamnă respect şi bunăînţelegere. E drept că Mitropolitul Bartolomeu s-a opus unor aşa-zise proiecte de catehizare girate de diferite asociaţii occidentale. Aceasta însă plecând de la faptul că Biserica poate ea însăşi să-şi alcătuiască astfel de programe şi nu are nevoie de implicarea celor de afară, fie ea financiară. Cine ar fi mai în măsură decât Biserica să-şi catehizeze proprii credincioşi. Iar în eparhia Clujului s-au derulat proiecte catehetice concrete şi cu rezultate bune, chiar foarte bune. De la cântarea omofonă, la Cartea deschisă a împărăţiei (un veritabil manual de cateheze liturgice) şi până la apariţia Bibliei în format electronic sau la predicile audio ale Mitropolitului disponibile pe internet se vede clar cum aspectul statornic al tradiţiei a îmbrăcat o formă dinamică în cel mai bun sens al cuvântului.
Despre Mitropolitul Bartolomeu se pot spune multe, dar dacă nu vorbim despre predicile lui la duminici, sărbători şi la diferite evnimente n-am spus aproape nimic. Ascultându-l pe părintele mitropolit vorbind la catedrală, la Nicula sau în altă parte te simţeai în directă relaţie cu Dumnezeu. Aşa după cum Sfântul Vasile cele Mare a realizat o remarcabilă operă filantropică şi gospodărească prin cuvânt, la fel este şi în cazul vrednicului nostru ierarh Bartolomeu. În cuvintele sale se vădea scriitorul Valeriu Anania, dar nu era numai atât. În ele se revela legătura deschisă, dreaptă sinceră a lui cu Dumnezeu. De aceea e Bartolomeu mare, pentru că prin el a lucrat Dumnezeu, de aceea sunt sfinţii mari, de aceea e mare Nicodim, samarineanca, sutaşul sau cananeeanca fiindcă Dumnezeu a putut dialoga şi lucra în lume cu ei. Nimic din ceea ce este omenesc nu contează pentru astfel de oameni, nici preţul pe care pe nedrept trebuie să-l plătească, ei ştiu că "Hristos este cel ce trăieşte în ei". De aceea se cuvine ca memoria lor s-o păstrăm cu sfinţenie, iar dialogului lor cu Dumnezeu să căutăm să-i fim beneficiari.

Pnevma-astenias,

În Sfânta Scriptură găsim consemnată vindecarea unei femei gârbove. Avea această neputinţă de 18 ani. Mântuitorul Iisus Hristos o vindecă fără să-i cerceteze în prealabil credinţa, aşa cum făcuse în alte cazuri. De aceea nu putem spune dacă femeia avea credinţă sau nu. Am putea deduce că era credincioasă din faptul că se afla în sinagogă într-o zi de sâmbătă, cu toate că era neputincioasă şi ar fi avut o scuză bună să nu vină. Acolo, în sinagogă, după ceremonia religioasă Mântuitorul o vindecă în văzul tuturor. Unii se minunează, alţii se scandalizează fiecare văzând în felul său lucrurile.
Ştim că femeia era aplecată de spate, gârbovă, aşa cum sunt multe femei şi în vremurile noastre. Însă, din modul în care evanghelistul Luca o prezintă şi din modul în care Mântuitorul o vindecă, se vede că femeia avea mai multe suferinţe. Evanghelistul Luca o prezintă pe femeie aşa: Şi iată, o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice (Luca 13, 11). El enumeră suferinţele ei: 1. Duhul de neputinţă; 2. Gârbovirea trupească. Iar vindecarea ei se face aşa: Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta!“ Şi Şi-a pus mâinile pe ea, şi ea îndată s'a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu (Luca 13,12-13). Astfel, întâi o vindecă de duhul de neputinţă, iar mai apoi îi îndreaptă trupul gârbov. E clar că e vorba de două afecţiuni, cea trupească fiind dublată de una sufletească. Întrebarea care se pune este următoarea: ce presupune duhul de neputinţă? -pentru că e limpede că e vorba de o afecţiune a sufletului-. Termenul grecesc pentru duhul de neputinţă este pnevma-astenias. Pnevma e grecescul pentru suflet, iar astenias a fost tradus prin neputinţă, dar l-am şi românizat, folosindu-l sub forma astenie. În DEX astenia se traduce aşa: Stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de scăderea capacității de lucru intelectual etc. Rădăcina asteniei nu este o afecţiune fizică, ci o dispoziţie rea a sufletului care-l duce pe om la neputinţă fizică. În plan duhovnicesc duhul de neputinţă este starea de plictiseală, de oboseală care se manifestă atunci când trebuie să ne rugăm, să mergem la Biserică, să postim, să citim etc. El niciodată nu se manifestă atunci când omul e la o petrecere, la bar, la discotecă, în faţa televizorului sau a calculatorului sau atunci când bârfim, când ne certăm noi sau alţii. Nici un duh nu ne opreşte de la rău, dar, vai câte ne presc de la bine. Ochii noştri văd răul şi mai puţin binele, urechile noastre aud răul şi mai puţin binele. Răul ne îndeamnă la rău şi-i suntem veşnic ascultători şi privitori; binele ne îndeamnă la bine şi veşnic îi suntem neascultători. Proorocul Isaia spune aşa: Şi am auzit glasul Domnului, zicând:
„Pe cine voi trimite, şi cine va merge la acest popor?“. Iar eu am zis: „Iată, sunt aici, pe mine trimite-mă!“. Şi El a zis: „Mergi şi spune-i acestui popor: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea. Că inima acestui popor s'a împietrit,
urechile lor greu aud şi ochii lor s'au închis, ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec“ (Isaia 6, 9-10). Iar proorocul Ieremia glăsuieşte aşa: Ascultaţi acum aceste lucruri, voi, popor nebun şi nesimţit: Ochi au şi nu văd; urechi, şi nu aud. Oare nu vă veţi teme de Mine? – zice Domnul –, şi nu veţi avea nici o sfială'n faţa Mea Ieremia (5,21-22). La acestea se adaugă ceea ce le spune Sfântul Apostol Pavel romanilor şi prin ei nouă: Aşa cum este scris: "Datu-le-a Dumnezeu duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până'n ziua de azi... Întunece-se ochii lor ca să nu vadă, iar spinarea lor să le-o'ncovoi fără'ncetare (Romani 11, 8-10). Înţelegem aşadar de ce era gârbovă femeia, pentru că îi plăcea să privească pământul şi cele ale lui. Dar, vai, cât de gârbovi suntem noi...

c 4:12 Mc 8:18 Lc 8:10 In 12:40 FA 28:26-27 Rm 11:8

Chemarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil la sărbătoare,

Ideea de sărbătoare la români pe lângă faptul că este legată fiinţial de Biserică, se constituie într-o definire a personalităţii noastre. Pe români cu adevărat poţi să-i cunoşti într-o zi de sărbătoare. Din păcate şi ideea de sărbătoare autentică, reprezentativă poporului nostru a fost alterată în vremurile acestea secularizate. Mai sus pomeneam faptul că sărbătorile îşi aveau izvorul în Biserică şi în praznuirile ei. Praznicele împărăteşti şi pomenirile sfinţilor erau prilejurile de sărbătoare. Participarea la Sfânta Liturghie în straiele cele mai bune era centrul de greutate al sărbătorii. Orice abatere de la acest principiu era o ieşire din duhul sărbătorii. Pe urmă, avea loc agapa frăţească, în bunăcuviinţă şi dragoste. Sărbătoarea de obicei se încheia cu un moment folcloric, de bun gust, unde sătenii mergeau cu aceleaşi haine cu care au mers şi la Biserică.
Într-o astfel de stare s-au aflat credincioşii ortodocşi ai parohiei Băiţa, cu ocazia pomenirii ocrotitorilor ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Sărbătoarea noastră a avut toate ingredientele unei sărbători autentice, tradiţionale. La sărbătoarea noastră a participat cu voia lui Dumnezeu Preacuviosul Părinte Arhimandrit DUMITRU COBZARU, părintele nostru duhovnicesc. Prezenţa, slujirea şi cuvântul său de învăţătură au însufleţit şi au adus bună mireasmă în sufletele bunilor credincioşi din comunitatea noastră. Părintele Dumitru ne-a vorbit despre îngerul păzitor al comunităţii. Că sfinţii Arhangheli ocrotesc comunitatea noastră am simţit din plin, am simţit însă şi că părintele Dumitru este un înger păzitor al acestei comunităţi. Totul s-a petrecut "în adiere de vânt lin", liniştea harului biruindu-ne dulce.
Împreună cu îngerii, toţi am fost slujitori ai lui Dumnezeu, iar chemarii Arhanghelilor la sărbătoare i-am răspuns prin slujirea binelui suprem şi frumosului autentic.

Îndemnuri pentru preoţi şi credincioşi cu privire la Sfânta Taină a Botezului,

<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

În primul rând, pentru a vorbi despre importanţa Tainei Botezului şi despre primitorii ei, trebuie să semnalăm faptul că foarte puţine cupluri îşi doresc imediat după căsătorie copii. Această realitate a vremurilor noastre arată de fapt starea familiilor, care refuză perspectiva unei vieţi creştine. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, şi ca orice binecuvântare, ei sunt prilej de multe bucurii. Pentru un bărbat care vrea să ducă o viaţă curată alături de soţie, copiii sunt lucrul cel mai de preţ; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au un mare depozit, şi prin ei femeile pot să-şi dobândească mântuirea sufletului (1 Timotei 2, 15). Prin intermediul copiilor Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. De aceea, chiar de la început, după pierderea nemuririi de către Adam şi Eva, naşterea de moştenitori a fost pentru ei cea mai mare mângâiere. Moartea nu mai are putere acolo unde se nasc copii, cei morţi prelungindu-şi existenţa prin urmaşi[1]. Naşterea pruncilor este un pas înainte în viaţa oricărei familii, de aceea se cuvine să împlinim porunca dată primilor oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (Facere 1, 28). Interesant este că Dumnezeu prin această poruncă condiţionează stăpânirea pământului de înmulţirea oamenilor pe pământ. În caz contrar pământul este cel care-l stăpâneşte pe om. Puterea omenităţii vine din comuniunea oamenilor laolaltă. Orice formă de egoism îl face pe om vulnerabil în faţa materiei.

Biserica prin slujitorii ei şi susţinută de Duhul Sfânt trebuie să trezească în sufletele credincioşilor importanţa naşterii de prunci şi a creşterii lor ca mădulare ale trupului eclesial al Mântuitorului. Mijloacele sunt variate, de la predici la cateheze susţinute pe această temă, dar peste toate prin exemplul personal al preotului. Preotul are din partea credincioşilor săi numele de „părinte”. Indiferent câţi copii are, el trebuie să fie părintele tuturor. Predica lui cea mai bună este iubirea pe care o manifestă pentru toţi credincioşii săi (pentru aprofundare a se vedea lucrarea Pr. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la ceruri; unde autorul evocându-şi tatăl, îţi mărturiseşte drama pe care a avut-o în momentul în care a conştientizat faptul că tatăl lui, era „părintele tuturor”).

Chemarea Mântuitorului Iisus Hristos la Botez a fost adresată tuturor oamenilor care îşi mărturisesc credinţa în El. Pentru pruncii botezaţi, întâi se cere mărturisirea credinţei din partea părinţilor lor, iar în cadrul ritualului a naşilor lui. Spuneam mai sus că primirea Tainei Botezului nu asigură mântuirea celui botezat, ci îi deschide calea spre mântuire. De aceea preotul săvârşitor, părinţii şi naşii, primesc responsabilitatea creşterii duhovniceşti a pruncului. Activitatea celor trei factori se desfăşoară în cadrul Bisericii. Părinţii şi naşii îl aduc la Biserică, iar preotul aduce binecuvântarea lui Dumnezeu peste întreaga familie. Părerea mea este că „cei şapte ani de acasa” ai fiecăruia nu cad doar pe umerii părinţilor naturali, ci au la bază împreuna lor comuniune cu naşii şi preotul comunităţii.

Un mijloc eficient al pastoraţiei copiilor este împărtăşirea lor până la şapte ani, fără spovedanie şi fără ajun. După Botez şi Mirungere pruncul este împărtăşit. Este un lucru firesc ca, după această primă împărtăşanie, participarea la viaţa Bisericii a copiilor să fie încununată prin primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În felul acesta prezenţa copiilor în Biserică are un rost. Ei întră în rânduiala Bisericii. Din experienţa proprie, mărturisesc faptul că pentru acest moment al împărtăşirii, mulţi copii îşi aduc părinţii la Biserică. În sensul acesta se poate vorbi de o împreună-lucrare a preotului şi copii în pastoraţia părinţilor şi adulţilor. Copiii, din momentul botezului, devin o prioritate a Bisericii. Creşterea lor în Biserică trebuie să aibă în vedere nu doar însuşirea anumitor cunoştinţe teoretice şi teologice, ci însuşirea unor deprinderi sănătoase. Una dintre acestea este dragostea pentru muncă a tinerilor. Nu este vorba aici de exploatarea lor, ci de educaţia lor prin muncă. Munca aduce după sine valorizarea fiecărui lucru, ea echilibrează balanţa între osteneală şi recompensă. Asigură, de asemenea, un psihic sănătos. Există la tinerii contemporani două extreme: una a celor care refuză şcoala, nu muncesc, caută mijloacele cele mai uşoare de a cîştiga bani, şi de cele mai multe ori nu pe căi cinstite. Aceştia se pliază perfect vremurilor noastre. Modelele lor sunt toţi „băieţii deştepţi” de care mass-media abundă. La cealaltă extremă se află aceia care nu se regăsesc în societatea aceasta. Preferă studiul, se izolează de părinţii care ascultă manele şi vizionează telenovele, se izolează de dascălul mediocru de la care nu are ce învăţa şi ce este mai grav, pierde legătura cu divinitatea, întrucât preotul slujitor a devenit pentru el un prestator de servicii religioase, nemaifiind „părinte” în adevăratul sens al cuvântului. Există multe situaţii de tineri în depresie, ca să nu mai vorbim de sinuciderea în rândul tinerilor care este în continuă creştere. Avem de-a face mai nou cu un curent deosebit de atractiv pentru astfel de tineri, dar nociv pentru sănătatea lor sufletească, şi anume „generaţia EMO”. Tinerii Emo, sunt întotdeauna îmbrăcaţi în negru, machiaţi cu negru (atât fetele cât şi băieţii), cu părul lung pe frunte, de preferinţă culoarea părului să fie neagră. Pentru toate acestea Biserica trebuie să găsească soluţii. Din momentul Botezului, Biserica devine responsabilă de fiecare credincios al ei.

Preotul trebuie să caute calea de dialog cu tinerii încă de la vârste fragede. Pe urmă e necesară implicarea lor în tot felul de activităţi religioase şi culturale: cântare bisericească, scenete religioase, tradiţii şi obiceiuri populare, poezii etc, dar şi sportive şi gospodăreşti. Prin toate acestea ocupăm timpul lor, timp petrecut altfel în faţa televizorului şi a calculatorului, acolo unde informaţia nu este selectată.

---

[1] Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p. 152-153.