Despre Sfânta Cruce se poate vorbi mult, şi totuşi taina ei greu o putem înţelege şi adevărul ei greu îl putem pătrunde, astfel încât să reuşim să ne asumăm "purtarea crucii" în toate zilele vieţii noastre. Teologii vorbesc de multe sensuri ale ei, explică importanţa ei, în Biserica Sfânta Cruce e prăznuită în chip deosebit de cel puţin patru ori pe an, şi totuşi noi creştinii facem orice să o dăm la o parte din calea acestei vieţi. Cu toţii căutăm calea cea mai simplă, la capătul căreia, cu siguranţă nu-L găsim pe Dumnezeu. Tragic este faptul că nici măcar nu ne propunem să-L găsim pe Dumnezeu, ci mergem comozi pe "autostrada" care nu duce nicăieri, sau în exprimare biblică, mergem ca oile fără păstor. Motivele sunt multiple, dar unul din ele e sigur neînţelegerea tainei prin care noi am fost răscumpăraţi, şi anume Taina Crucii. Despre această taină voi aşterne câteva cuvinte fără a avea pretenţia de a lămuri în întregime vălul care acoperă imaginea Crucii din sufletele noastre.
Când vorbeşte despre Sfânta Cruce Mântuitorul vorbeşte despre Înălţare: Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer (Ioan 3, 13). Raţionamentul e simplu: nimeni nu poate să se înalţe la cer decât Cel care are locuinţa acolo - Iisus Hristos, Fiul Omului. Aici descoperim o altă taină, pogorârea din cer, pe care Apostolul Pavel o vede ca o umilire, smerire a Sa, pentru noi şi a noastră mântuire: S-a golit pe Sine chip de rob luând devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8). Dacă pogorârea din cer e o golire, smerire, umilire a Mântuitorului, cu atât mai mult moarte pe cruce. Mai mult în VechiulTestament în Deuteronom 21, 22-23 se spune: De va fi întru cineva păcat vrednic de moarte şi-l veţi osândi să moară spânzurat pe lemn, trupul său să nu rămână peste noapte pe lemn, ci chiar în ziua aceea să-l îngropaţi, de vreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn, în felul acesta nu veţi pângări pământul pe care Domnul, Dumnezeul Tău, ţi-l dă să-l moşteneşti". Acum înţelegem de ce subliniază Apostolul Pavel felul morţii Mântuitorului nostru. Dar tot el, în alt loc, explică de ce a trebuit Mântuitorul să moară pe Cruce: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii devenind El blestem de dragul nostru... (Galateni 3, 13). Şi astfel blestemul devine binecuvântare, pogorârea devine înălţare iar moartea devine viaţă. Toate acestea prin taina Crucii, şi, reţinem, "de dragul nostru". Din iubirea pentru noi: Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Aceasta e iubirea lui Dumnezeu pentru noi, dar în acelaşi timp şi o chemare la iubirea jertfelnică a noastră întreolaltă. La chemarea aceasta, noi trebuie să răspundem asemenea lui Avraam, care atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l sacrifice pe unicul sau fiu pe Isaac a răspuns simplu: Iată-mă.
Ori pentru a răspunde aşa trebuie să înţelegem "crucea" vieţii noastre, suferinţele, încercările ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. Şi atunci vălul care acoperă lumina Crucii, va dispărea, şi noi vom afla şi înţelege calea, nu uşoară desigur, dar care ne va duce la mântuire.
Când vorbeşte despre Sfânta Cruce Mântuitorul vorbeşte despre Înălţare: Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer (Ioan 3, 13). Raţionamentul e simplu: nimeni nu poate să se înalţe la cer decât Cel care are locuinţa acolo - Iisus Hristos, Fiul Omului. Aici descoperim o altă taină, pogorârea din cer, pe care Apostolul Pavel o vede ca o umilire, smerire a Sa, pentru noi şi a noastră mântuire: S-a golit pe Sine chip de rob luând devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8). Dacă pogorârea din cer e o golire, smerire, umilire a Mântuitorului, cu atât mai mult moarte pe cruce. Mai mult în VechiulTestament în Deuteronom 21, 22-23 se spune: De va fi întru cineva păcat vrednic de moarte şi-l veţi osândi să moară spânzurat pe lemn, trupul său să nu rămână peste noapte pe lemn, ci chiar în ziua aceea să-l îngropaţi, de vreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn, în felul acesta nu veţi pângări pământul pe care Domnul, Dumnezeul Tău, ţi-l dă să-l moşteneşti". Acum înţelegem de ce subliniază Apostolul Pavel felul morţii Mântuitorului nostru. Dar tot el, în alt loc, explică de ce a trebuit Mântuitorul să moară pe Cruce: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii devenind El blestem de dragul nostru... (Galateni 3, 13). Şi astfel blestemul devine binecuvântare, pogorârea devine înălţare iar moartea devine viaţă. Toate acestea prin taina Crucii, şi, reţinem, "de dragul nostru". Din iubirea pentru noi: Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Aceasta e iubirea lui Dumnezeu pentru noi, dar în acelaşi timp şi o chemare la iubirea jertfelnică a noastră întreolaltă. La chemarea aceasta, noi trebuie să răspundem asemenea lui Avraam, care atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l sacrifice pe unicul sau fiu pe Isaac a răspuns simplu: Iată-mă.
Ori pentru a răspunde aşa trebuie să înţelegem "crucea" vieţii noastre, suferinţele, încercările ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. Şi atunci vălul care acoperă lumina Crucii, va dispărea, şi noi vom afla şi înţelege calea, nu uşoară desigur, dar care ne va duce la mântuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu