Scurt istoric al parohiei ortodoxe Băiţa,

Scurt istoric al bisericii
Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavriil din Băiţa

Amplasată la sud-vest de Municipiul Gherla (azi parte componenta a acestuia) localitatea Băiţa este o veche aşezare românească ale cărei origini se întind până in secolele XII-XIII. Pe teritoriul său s-au găsit urme de locuire încă din epoca neolitică şi apoi din epoca romană, folosirea apelor minerale de aici, in scopuri terapeutice, făcându-se încă de atunci.
Atestat documentar în anul 1214 sau după alte surse în 1293, satul, cu denumirea in maghiară, Kero, a făcut parte in secolul al XVI-lea din domeniul Cetaţii Ciceului, domeniu stapânit de domnitorii moldoveni şi aflat sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Ortodoxe a Vadului, întemeiată de Ştefan cel Mare. Biserica românească veche a satului e posibil să se fi construit în aceasta perioadă, pe locul alteia mai vechi de lemn.
Structura confesională a domeniului în timpul stăpânirii lui Stefan cel Mare era masiv ortodoxă românească. Cele 41 de sate din totalul de 54 câte se găseau în componenţa domeniului la 1553 formau parohii ortodoxe cu preoţi români care asigurau asistenţa religioasă a locuitorilor şi sumara instrucţie a copiilor.
Ştiri mai precise despre vechea biserică şi despre situaţia religioasa a românilor din Băiţa avem din secolul al XVIII-lea. Biserica este amintită într-o conscriptie din 1763. Era închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, hram pe care îl are şi azi, şi avea ziduri groase de piatră, formând un plan navă, cu altarul decroşat, semicircular, atât la interior cât şi la exterior. Turnul clopotniţă era amplasat deasupra pronaosului fiind construit din lemn la fel ca şi acoperişul. Adăpostea printre altele, două valoroase icoane pe lemn, Maica Domnului cu Pruncul şi Deisis, care se păstrează pănă azi. Biserica mai este menţionată în documente în anul 1840, 1844 şi 1888 când a fost renovată. În secolul al XX-lea s-a aflat într-o continuă stare de degradare, alunecările de teren din anul 1970 grăbindu-i ruina.
În anul 1948, şi în Băiţa ca şi în alte părţi din Transilvania, a avut loc revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe Române a preoţilor şi credincioşilor greco-catolici, parohia noastră fiind transformată în filie pe lângă parohia Livada, situaţie care a durat până în anul 1992 când a redevenit parohie. După ce slujirea liturgică nu a mai fost posibilă in vechea biserică, serviciile religioase s-au oficiat în vechea casă parohială transformată în capelă, iar băiţenii au trecut la construirea unei noi biserici începând cu anul 1983. Restricţiile regimului comunist au fost simţite din plin dar râvna credincioşilor coordonaţi de preoţii parohi şi in special de prim epitropul de atunci, Teodor Ungur a făcut ca biserica să se poată ridica, fiind sfinţită în anul 1992 de către Preasfinţitul Irineu Bistriţeanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului.
Dintre preoţii care au slujit comunitatea din Băiţa, îi amintim pe Moise Cosma (1868-1877), Vasile Borgovan, Simion Pop, Constantin Hossu, Grigore Jurga (1902-1908), Ioan Vereş (1908-1909), Augustin Ciciovan (1909-1921), Ioan Tătaru (1921-1924), Iosif Sângeorzan (1924-1925), Aurel Petruca (1925-1927), Ioan Costea, Coriolan Podoabă, George Câmpean (1929-1935), Alexandru Mureşan (1935-1945), Câmpean George(1945-1948), Alexandru Papiu(1948-1956), Iuliu Popovici (1956-1959), Mihai Fârtan (1960-1987), Iosif Chezan (1987-1992), Pavel Baciu (1992-2006). Din anul 2007 până în prezent preot paroh este Iulian Paul Isip.
Începând cu anul 2005, în biserică s-au efectuat lucrări de renovare, înlocuindu-se cu gresie podeaua de lemn şi introducându-se încălzirea centrală. Dar lucrările importante de renovare a bisericii au avut loc în anii 2009-2010, prin zugrăvirea pereţilor exteriori cu tencuială decorativă, recondiţionarea tablei şi a jgheaburilor, îmbrăcarea aleilor în granito-gresie şi ridicarea altarului de vară. Toate acestea creează o atmosferă frumoasă de rugăciune şi căldură sufletească, proprii poporului român dreptcredincios.

Prof. Ioan Moldovan

PRINTRE DEALURI, ÎNGERI ŞI OAMENI...

Pe maluri someşene, pulsul are specificul lui. De o parte şi de alta a rîului se înşiră, ca într-o salbă, sate devenite astăzi comune, care s-au încăpăţînat să însemne ceva în geografia acestui spaţiu transilvan. Pe şoseaua Cluj-Bistriţa, într-un popas discret, încărcat însă de istorie, cultură şi spiritualitate, te întîmpină vechile Băi termale, a căror aşezare în răscruce te îndeamnă să cuprinzi în paleta privirii aşezarea localităţii Băiţa, astăzi devenită cartier al municipiului Gherla.
Evoluînd sub auspiciile mişcării de viaţă specifice acestei cetăţi, localitatea Băiţa are şansa să asiste la un dialog spiritual între simbolistica impunătoarei catedrale ce domină oraşul şi spaţiul sacru ce încadrează vestita mănăstire de la Nicula, cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Biserica din Băiţa, ca şi celelalte biserici aparţinînd parohiilor din preajmă, este, practic, ctitorită de Sfînta Mănăstire de la Nicula. Oamenii locului, ai Băiţei, îşi spun „băiţeni” şi, statorniciţi pe o vale într-un relief deluros, prin comunicare cu spaţiul deschis al Gherlei, şi-au diversificat şi preocupările. Aşa se explică gradul înalt de emancipare, de deschidere spre nou, spre comunicare şi informaţie.
O dimensiune a trăirilor interioare de care au fost multă vreme lipsiţi, trăită doar în surdină, era nevoia de înălţare duhovnicească. O conjunctură favorabilă a adus în parohia Băiţei „omul potrivit la locul potrivit”, pe preotul paroh, părintele Iuliu Paul Isip care, deşi foarte tînăr, într-un timp foarte scurt (2007 – 2010), sprijinit de enoriaşii pe care a ştiut să-i atragă şi să-i implice, a realizat performanţe gospodăreşti şi spirituale deosebite. Astfel, a modernizat şi zugrăvit biserica, a deschis un muzeu cu obiecte de cult aparţinînd bisericii vechi, astăzi devenită monument istoric. De asemenea, a construit şi un altar de vară şi a îmbogăţit tezaurul bisericesc prin bunăvoinţa credincioşilor. Pe de altă parte, a efectuat o serie de pelerinaje împreună cu enoriaşii, a organizat corul bisericii, spectacole cu copiii etc.
Un eveniment deosebit a avut loc duminică, 12 septembrie 2010, cu ocazia resfinţirii bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Slujba de resfinţire s-a desfăşurat în faţa unei mulţimi imense de credincioşi localnici, din parohii apropiate şi episcopii îndepărtate, cu participarea unui sobor de 14 preoţi, şase diaconi şi un cor de teologi, alături de corul Catedralei Episcopale din Gherla. O onoare deosebită a însemnat pentru biserică prezenţa Arhimandritului Dumitru Cobzaru, exarhul mănăstirilor din Episcopia Clujului, care a condus slujba de resfinţire, precum şi a Protopopului Gherlei, preotul Aurel Mureşan. Într-un gest de recunoştinţă faţă de credincioşii parohiei Băiţa, Arhimandritul Dumitru Cobzaru a oferit diplome „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” acelor fii ai satului şi enoriaşilor care au sprijinit activitatea culturală, administrativ-gospodărească şi filantropică a parohiei ortodoxe Băiţa. De asemenea, a mai primit „Diploma de aleasă cinstire” din partea Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului consilierul parohial, deputatul Horea Uioreanu. Pentru modul exemplar în care şi-a onorat misiunea duhovnicească, preotului paroh Iulian Paul Isip i-a fost acordat gradul de sachelar (purtător de BRÎU ALBASTRU).
Acest moment însemnat din viaţa parohiei ortodoxe Băiţa s-a putut desfăşura într-o înălţătoare atmosferă duhovnicească, avînd sprijinul remarcabil al enoriaşilor pe care se cuvine să-i amintim aici: Ioan Ditz, Liviu Moşuţan, Tănase Miclea, Ioan Fărcaş, Augustin Micleşan, Marius Sălătioan, Sorin Banci, Alex Ferseta, Octavian Man, Laurean Miclea. Minunata sărbătoare de suflet a fost marcată şi de frumuseţea unei zile senine, în care spaţiul s-a pătruns de respiraţie divină.

Ionel ANDRAŞONI (material preluat din cotidianul "Făclia")

Resfinţirea bisericii ortodoxe Sfinţii Arhagheli Mihail şi Gavriil Băiţa

Duminica 12 septembrie, într-o însorită zi de toamnă, comunitatea ortodoxă din cartierul Băiţa, alături de invitaţi veniţi mai de aproape sau mai de departe, a trăit bucuria resfinţirii bisericii sale cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil".
Construită cu dificultate în ultimul deceniu al regimului comunist şi sfinţită în anul 1992, biserica a trecut în ultimii doi ani printr-un amplu proces de renovare exterioară, la care s-a adaugat recondiţionarea exterioară a fostei case parohiale, precum şi construirea unui altar de vară în incinta sa. Toate aceste lucrări au cerut şi o înnoire duhovnicească a locaşului de cult, care s-a realizat prin resfinţirea lui.
Programul zilei a început cu slujba sfinţirii apei, continuand cu rânduiala sfinţirii bisericii şi oficierea Sf. Liturghii. Slujba de sfinţire a fost săvârşită de către Prea Cuviosul Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarh al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, în calitate de delegat al Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania, împreună cu un numeros sobor de preoţi şi diaconi.
Ariepiscopia Clujului a oferit diplome de înaltă cinstire Consiliului Parohial şi deputatului de Gherla, Horea Uioreanu, iar Parohia Băiţa a înmânat diplome în semn de mulţumire celor care au contribuit la buna desfăşurare a acestor lucrări.
Pentru zelul pastoral şi realizările deosebite, preotul paroh al Băiţei, Iulian Paul Isip, a fost distins de către ÎPS Bartolomeu, prin protopopul ortodox al Gherlei, Aurel Mureşan, cu rangul de sachelar, cu drept de a purta brâu albastru.
Printre invitaţii se seamă la ceremoniile de resfinţire s-au mai numarat primarul Municipiului Gherla, Ionel Ovidiu Drăgan, Gheorghe Benea, directorul Loteriei Române şi pe doamna Maria Mureşan, primarul comunei Iclod.
Manifestările dedicate resfinţirii bisericii s-au încheiat în seara aceleiaşi zile la Căminul cultural din Băiţa cu un frumos program de jocuri populare.


prof. Ioan Moldovan

Altarul de vară al parohiei Băiţa,

Soluţii duhovniceştii pentru ieşirea din criză,

După crearea lumii, Dumnezeu i-a binecuvântat pe primii oameni spunându-le: "Creşteţi şi vă înmulţiţi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Facere 1, 28). Creşterea la care Dumnezeu se referă nu este cea biologică ci cea duhovnicească. Omul trebuia să parcurgă drumul de la chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat la asemănarea cu El. La această creştere sau desăvârşire se referă versetul.
O a doua datorie a primilor oameni era să se înmulţească şi prin aceasta pământul creat să fie stăpânit de către ei. Interesant este că supunerea pământului nu devine responsabilitatea doar a primilor oameni, ci în responsabilitatea întregului neam, dintodeauna şi de pretutindeni. Înţelegem că şi noi cei de astăzi avem această responsabilitate de a fi stăpâni pe pământ.
Realitatea concretă a vremurilor noastre ne arată că de prea multe ori pământul este cel care îl supune pe om şi nu invers. Mai exact materia ne supune, dacă vreţi, ne subjugă, iar în această situaţie oare noi putem împlini porunca lui Dumnezeu.
Se vorbeşte mult în zilele noastre despre criză. Şi într-adevăr traversăm o criză, în primul rând una morală. Ieşirea din criză nu înseamnă neapărat luarea unor măsuri economice de austeritate, ci mai cu seamă comuniunea dintre oameni, pentru că doar prin comuniune putem stăpâni pământul după porunca lui Dumnezeu.
Evanghelistul Luca în capitolul 16 al Evangheliei sale ne vorbeşte despre "iconomul nedrept". Am stabilit că fiecare dintre noi prin poruncă dumnezeiască suntem iconomi.Iconomul din Evanghelie este însă numit nedrept. Vom vedea de ce.
Omul bogat care-şi lăsase averea pe mâna lui, în urma unor zvonuri hotărăşte să-i ceară socoteală pentru munca lui şi să întrerupă colaborarea. Iconomul este pus în faţa unei crize. De menţionat că pe iconom nu-l sperie gândul că i s-ar putea găsi nereguli în gestiune, ceea ce ne arată că era un administrator priceput şi cinstit. Problema era alta, aceea că îşi pierde locul de muncă. Se gândea la un viitor în care el nu-şi va mai găsi locul pe pământ. De aici constatarea dureroasă: "să sap nu pot, să cerşesc mi-e ruşine". Nu trebuie să înţelegem în reacţia lui faptul că ducea lipsă de bani pentru întreţinere. Ca om harnic şi priceput în meseria lui, se îngrijorează că nu poate face altceva. Fiecare om are un dar de la Dumnezeu, darul personajului nostru era acela de a fi iconom, în limbajul nostru economist. Îngrijorarea lui vine din faptul că va fi nevoit să facă altceva pentru care nu are vocaţie. În ciuda faptului că va fi nevoit să muncească în alt domeniu, totuşi se gândeşte că este normal să muncească. Câţi dintre tinerii de astăzi îşi pun întrebarea ce voi face în viaţă? Foarte mulţi nu învaţă şi nu vor nici să muncească, în schimb toţi vor bani, maşini şi o viaţă lipsită de griji.
Iconomul găseşte o soluţie pentru viitorul lui. Încearcă să împlinească lipsurile muncii sale de până atunci. Fusese cum am spus mai sus, un om devotat, cinstit şi harnic. Minusul activităţii sale era acela că nu cultivase relaţii de prietenie cu alţi oameni şi că nu făcuse niciodată milostenie. De aceea pe ultima sută de metri, vrea să repare asceastă greşală. Îi cheamă pe datornicii stăpânuluii său şi le taie chitanţe pentru datoriile lor. Îl întreabă pe primul cât îi datorează stăpânului. Dacă acela îi răspunde că datorează 100 de măsuri de untdelemn, iconumul scrie pe chitanţă, 50 de măsuri. La fel cu al doilea, spunând că datorează 100 de măsuri de grâu, pe chitanţă apare 80 de măsuri. Iconomul nostru este nedrept, dar în sensul bun al cuvântului. Minusul de măsuri era partea ce se cuvenea lui. A renunţat la ea pentru a-şi face prieteni. Nedreptatea lui îndreptată înspre a-şi ajuta semenul este îndreptarea noastră înspre Dumnezeu. Iconomul caută comuniunea care îl îndreptăţeşte să stăpânească pământul. Nedreptatea lui este numită gândire înţeleaptă de stăpânul său.
Modul lui de gândire ar trebui să fie şi modul nostru de a gândi. Nu există nedreptate acolo unde gândim pentru semenii noştri şi căutăm comuniunea cu ei.
Să fim milostivi chiar şi atunci când suntem suntem în criză, gândirea aceasta este ieşirea din orice criză.

Binele săvârşit- prietenul nostru la dreapta judecată

Tânărul bogat îl întreabă pe Mântuitorul Iisus Hristos, ce „bine” să facă să moştenească viaţa cea veşnică. De fapt, toţi creştinii işi doresc să facă binele, de aceea răspunsul Mântuitorului ne este adresat tuturor deopotrivă. Mântuitorul Iisus Hristos îl încearcă pe tânăr amintindu-i câteva din cele zece porunci, pe care de altfel ştia că le împlineşte. La sfârşit îi arată că un singur lucru mai are de făcut: să fie bun şi milostiv.

Prin aceasta Mântuitorul vrea ca noi să înţelegem că în viaţa noastră trebuie să împlinim tot binele pe care îl putem face. Noi cei de azi ne-am prea obişnuit să spunem că om fără de păcat nu există. Într-adevăr nu există, dar acest lucru nu înseamnă că putem păcătui în voie, că aceasta este firescul omului. Dumnezeu a creat lumea „bună foarte” (Facere 1,31), iar răul a apărut ca un accident în lume, datorită neascultării primilor oameni. Mai mult decât atât, atunci când săvârşim răul parcă prea uşor ne scuzăm: „alţii păcătuiesc mai mult decât mine”, sau spunem siguri pe noi „ăsta să fie păcatul meu cel mai mare”. Definiţia cea mai bună a răului este că el este lipsa binelui. Cu cât răul se înmulţeşte, cu atât binele lipseşte. Acest lucru l-a înţeles tânărul bogat, de aceea „a plecat întristat” (Mt. 19, 22). A înţeles că îi lipseşte ceva din binele pe care Dumnezeu îl vrea de la el. Ajungând la pericopa duminicii înfricoşătoarei judecăţi, vedem de fapt că binele făcut în lume devine criteriul de bază al dreptei judecăţi. Împlinirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii, trebuie să ne facă mai buni, mai milostivi, mai receptivi la suferinţele semenilor noştri.

Dacă lecturăm pericopa evanghelică a duminicii înfricoşătoarei judecăţi (Matei 25, 31-46), constatăm de fapt că ceea ce Dumnezeu cere de la noi nu este nici mult şi nici greu. Noi ştim binele pe care trebuie să-l facem: „Fiindcă ştiu că-n mine, adică în trupul meu, nu locuieşte ce e bun. Că a vrea binele se află în mine, dar pe a face nu-l aflu; căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 18-19). Şi ştim că nu e greu. Nu e greu deloc să dăm o bucată de pâine celui flămând, o cană de apă celui însetat, odihnă străinilor, o haină celor goi, să-i cercetăm pe cei bolnavi şi pe cei închişi să-i îndreptăm vizitându-i cu blândeţe şi dragoste. Dar noi nu facem lucrurile acestea pentru că nu vrem. Şi atunci căutăm scuze: celui flămând şi însetat nu-i dăm pentru că ştim cauzele pentru care nu are hrană şi băutură, şi anume pentru că nu munceşte. Pe străini nu-i primim pentru că nu avem „destule camere” sau „pentru că e costisitoare hrana”, sau pentru că nu avem suficientă încredere în ei. Pe bolnavi nu-i cercetăm suficient pentru că ne este frică de gripa porcină sau mai bine pentru că socotim că noi niciodată nu vom fi bolnavi pentru a avea nevoie să fim cercetaţi. Pe cei din temniţe nu-i căutăm pentru că zicem noi „îşi merită soarta” ş.a.m.d.

Două lucruri nu sesizăm, întâi că nu facem binele pe care îl putem face, şi al doilea că ne facem judecătorii semenilor noştri. Cei mai mici ai lui Dumnezeu sunt cei care au nevoie de ajutorul nostru. Sunt cei neajutoraţi, buni sau răi, cei căzuţi în păcate. Dacă nu săvârşim binele, cum credem noi că vom fi judecaţi, judecându-i pe alţii?

Mai trebuie să observăm un lucru. Nici cei care au făcut binele în lume nu îşi amintesc exact când l-au făcut, şi nici cei care nu l-au făcut nu-şi amintesc când au avut prilejul şi nu l-au fructificat. Cei care au făcut binele, l-au făcut nu pentru a primi răsplată, sau pentru a fi lăudaţi, ci l-au făcut „întru ascuns”(Matei 6,4), şi Dumnezeu „întru ascuns” le-a răsplătit: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Cei ce n-au săvârşit binele, nu l-au săvârşit pentru că răutatea le-a cuprins sufletul. Şi pentru a nu recunoaşte faptul că sunt răi au căutat scuze toată viaţa. Au încercat să se scuze şi la judecată dar sentinţa a fost drastică: „Duceţi-vă blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi aleşilor lui” (Matei 25, 41).

Să căutam a face tot binele pe care îl putem face, fără a fi noi judecători semenilor noştri. Şi dacă ne vom strădui să facem tot binele, răul din lumea aceasta se va împuţina. Amin.

Samarineanul milostiv,

Un oarecare învăţător de lege vine înaintea Mântuitorului „ispitindu-l şi spunându-i: Ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică (Luca 10, 25). Nu ştim dacă a fost sau nu bine intenţionat, dar trebuie să recunoaştem că problema ridicată este una foarte importantă. Şi aceasta pentru că dobândirea vieţii veşnice ar trebui să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, câţi ne punem această problemă? Câţi dintre noi ne întrebăm la finalul unei zile, oare astăzi ce am făcut pentru mântuirea mea?

Ne va fi greu să dăm un răspuns bun la această întrebare. Nu vom găsi în preocupările noastre multe lucruri care să ne facă vrednici de viaţa veşnică. Şi atunci căutăm scuze: muncim prea mult, suntem prea stresaţi, nu avem suficient timp ş.a.

Ce ne spune Scriptura: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Luca 12,31). Înţelegem că Dumnezeu nu ne vrea săraci, dar vrea să avem ca prioritate căutarea împărăţiei Sale. Vrea să le avem pe toate cele de trebuinţă, dar sufletul nostru să fie detaşat de ele: fiindcă unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră (Luca 12,34). Şi dacă nu punem sufletul în cele materiale ne vom concentra să le dobândim pe cele duhovniceşti.

O altă problemă importantă la care Mântuitorul, în dialogul său cu învăţătorul de lege, ne invită să medităm, este răspunsul scurt pe care il dă acestuia: Ce este scris în lege, cum citeşti (Luca 10,26)? Este foarte limpede faptul că învăţătorul de lege ştia foarte bine „ce scrie în lege”. Nuanţa pe care Mântuitorul o face este legată de modul în care o citeşte, sau mai bine spus cum o interpretează. Mulţi cunosc Scriptura şi în zilele noastre, dar foarte puţini o interpretează aşa cum trebuie. Există atâtea confesiuni religioase care interpretează cuvântul Scripturii greşit, spre a lor pierzare dar şi a celor ce îi ascultă. De fapt, Mântuitorul îi şi dovedeşte învăţătorului de lege că o interpretează greşit. Răspunsul dat de învăţător este porunca iubirii lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui, poruncă găsită în Levitic 19,18. Mirat că Mântuitorul îi dă un răspuns atât de simplu, du-te de fă şi tu asemenea (Luca 10, 28), şi, dorind să se îndrepteze pe sine însuşi (Luca 10,29), întreabă cine este aproapele său, noţiune cu un sens restrictiv pentru evrei.

Pilda samarineanului milostiv ne este cunoscută, şi principala concluzie este aceea că aproapele nostru este tot omul care are nevoie de ajutor şi sprijin. Milostivindu-ne faţă de cei ce au nevoie de ajutor ne facem aproapele lor şi devenim mai pregătiţi şi mai vrednici de viaţa cea veşnică.

Aş aborda însă pilda şi dintr-un alt unghi. Pilda începe aşa: Un om cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari(Luca 10,30). Avem două verbe a coborî şi a cădea care în plan duhovnicesc se referă la căderea în păcat. Dacă mai adăugăm şi faptul că el cobora de la Ierusalim, centru religios al evreilor, pe un drum împânzit de tâlhari, lucrurile devin tot mai lămurite. Omul s-a despărţit de Dumnezeu şi a mers pe cărări greşite. Urmările le ştim, rămâne abia viu (Luca 10,30). Pericopa merge mai departe, se iveşte din întâmplare (Luca 10,31) un preot, pe acelaşi drum coborâtor. Nu vreo necesitate îl obliga să meargă pe acolo ci întâmplarea, curiozitatea. Nu ni se spune dacă şi el a căzut sau nu, dar ştim că văzându-l pe omul căzut, trece pe alături. Tot aşa (Luca 10,32) se iveşte un levit, adică coborând pe drum din aceleaşi motive, trecând şi el nepăsător pe alături. În vreme ce omul căzut între tâlhari rămâne abia viu, preotul şi levitul coboară pe drumul împânzit de tâlhari, parcă aşteptând să cadă şi ei. Aceasta este lumea păcatului, ştim că este o cale greşită, dar suntem tentaţi s-o încercăm, şi dacă o încercăm imposibil să nu cădem în păcat. Prima tentaţie este aceea de a părăsi casa lui Dumnezeu, şi, asemenea fiului risipitor, şi noi mergem departe de Tatăl nostru Cel ceresc, coborâm de la Ierusalim pe căi străine. Ori, noi ştim că Dumnezeu ne vrea împreună, în comuniune, acolo unde să ne împărtăşim de Hristos. Cât de frumos Sfântul Apostol Pavel, ne spune că noi suntem mădulare ale trupului eclesial, ale Bisericii, iar Hristos este capul ei. Şi atunci spunem împreună cu Apostolul Petru: Unde să mergem Doamne că tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6,68). Înţelegem aşadar situaţia omului căzut, dar nu mai puţin şi a preotului şi levitului.

Soluţia vine de la Samarineanul milostiv. Şi el circula pe acelaşi drum dar în sens invers, el urca de la Ierihon la Ierusalim, de la păcat prin pocăinţă la desăvârşire. Şi în urcuşul său a găsit pe un om căzut, abia viu şi s-a milostivit de el, ştiind că doar în comuniune cu altul, împreună cu semenul sau aproapele său, poate să ajungă la statura bărbatului desăvârşit, vârsta deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4,13), la care să dea Bunul Dumnezeu să ajungem şi noi toţi. Amin