Învăţăminte,

Personajele principale ale parabolei Fiului risipitor sunt tatăl şi cei doi fii. Unul din fii neascultător şi risipitor de daruri părinteşti, iar celălalt ascultător, supus şi dornic de a primi daruri din partea tatălui. Până la urmă le primeşte tot cel risipitor, de aici reproşul fratelui mare: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Am fi tentaţi să spunem că tatăl este nedrept. Aşa să fie oare? Tatăl răspunde fratelui mare:Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Răsplata celor ascultători este infinit mai mare decât a celorlalţi, pentru că tatăl promite că toate ale mele ale tale sunt. Ascultarea şi răbdarea până la capăt ne va îmbogăţi cu toate darurile lui Dumnezeu, să ajungem dumnezei prin har. Greşala este a fratelui mare, care a nesocotit înţelepciunea tatălui, şi ar fi renunţat la ele pentru... un ied.

Ar mai putea fi o interpretare. Amândoi fiiI, devin nemulţumiţi de comportamentul tatălui. Îl putem judeca ca un om zgârcit, prea econom, de darurile sale nebucurându-se nimeni. Din această cauză, fiul cel mic pleacă, iar cel mare devine mânios, pentru risipa, de care el nu s-a învrednicit niciodată. De foarte multe ori părinţii devin atât de ocupaţi cu agonisirea bunurilor pământeşti, încât neglijează buna creştere a copiilor lor. Educaţia celor şapte ani de acasă, atât de necesară lipseşte de multe ori tinerilor contemporani. În sânul multor familii creştine lipseşte comuniunea, împărtăşirea de valori trainice pe care în primii ani de viaţă părinţii sunt datori să le transmită copiilor lor. Din păcate această comuniune o întreţin, în vremurile noastre pseudopărinţii: televizorul şi calculatorul. Tatăl din parabolă rezolvă problema în cele din urmă, dându-ne posibilitatea de a nu repeta greşala lui. Atenţie părinţilor!!!
Pentru fii cei mai mici, dornici de a avea libertate, departe de privirile mustrătoare ale părinţilor, facem precizarea că a căuta libertatea este ceva firesc, dar e necesar să o căutăm acolo unde trebuie. Ştim de la Sfântul Pavel că libertate e acolo unde e Duhul lui Dumnezeu. Unde oare? Pretutindeni. Omul e liber pretutindeni, dacă nu se ascunde (în zadar) de Duhul lui Dumnezeu, şi deosebeşte permanent binele de rău. Binele îi dă posibilitatea să fie liber de păcat (să împărăţească peste patimi), iar răul îl ţine sclav, captiv în ţara îndepărtată a patimilor. Ce înseamnă a fi slujitor al lui Dumnezeu, ne-o spune chiar fiul risipitor: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Argaţii credincioşi şi ascultători sunt sătui în preajma lui Dumnezeu...Iată adevărata libertate! Să fi slugă a păcatului înseamnă, să fi flămând, asemenea fiului risipitor care: dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
O ultimă precizare: În sala festivă a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj scrie: Prin cultură la libertate. Prea rar auzim din gura unui tânăr cuvântul cultură. Prea des suntem puşi în situaţia de a asista la ceea ce poate să însemne cuvântul incultură. Prea mulţi prieteni ai inculturii (să nu-i numesc inculţi) ne sunt modele de viaţă astăzi. Aici trebuie să ştim să facem alegerea corectă. Puterea e în libertatea noastră. Dumnezeu ne aşteaptă în locul în care ne-am risipit...