miercuri, 27 aprilie 2011

Luminează-te, luminează-te...







Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!
Ce înseamnă ochiul curat? Fiziologig, înseamnă ochiul sănătos biologic. Lumina pătrunsă este receptată de retină, iar creierul o interpretează şi provoacă reacţii specifice. Dacă vezi cum ivesc zorile te bucuri, dacă vezi un şarpe te sperii, dacă vezi o icoană te închini. Lumina scrie, creierul citeşte.
În această ordine de idei, ochiul nesănătos, este cel rău. Lumina pătrunde în ochiul rău ca şi în cel sănătos, numai că acesta nu are nici o reacţie.
Dacă în plan fizologic am văzut ce înseamnă ochi sănătos şi ochi rău, să vedem acum în plan duhovnicesc, ce înseamnă aceasta.
Plecăm de la cuvintele Evanghelistului Ioan, care în prologul Evangheliei sale ne spune că Hristos este "lumina cea adevărată, care venind în lume luminează pe tot omul". Aşadar pentru a avea lumină e necesar în viaţa noastră a-L căuta pe Hristos, a-L cunoaşte, a-I cunoaşte învăţătura, a-i primi cuvintele în pământul cel bun al sufletelor noastre.
Şi cu toate acestea totuşi lumina duhovnicească nu prea are loc în sufletele noastre. Daca ar pătrunde viaţa noastră ar fi mai bună.
DE ce nu primim lumina duhovnicească?
Din ignoranţă. Venim la Biserică, ne mai rugăm din când în când acasă, mai şi postim, dar le facem fără a nădăjdui nimic de la Dumnezeu pentru mântuirea noastre. Le facem doar nădăjduind lucruri pământeşti, materiale. Ignorăm cuvintele care, ar putea să ne schimbe:"Aşa sunt eu" sau "ăsta să-mi fie păcatul cel mai mare" etc., aşa spunem. Ignorăm adevărurile de credinţă, considernd că nu nouă ne sunt adresate.
Din superficialitate.Toate sunt simple pentru noi. Să nu cumva să facem prea mult. Nimic nu are loc în sufletul nostru, decât noi înşine. Venim la Biserică dar ne supărăm dacă trebuie să stăm mai mult. Dacă venim duminica la Liturghie, ar fi prea mult să mai venim şi seara etc.
Din necredinţă. Faptul că nu-L primim pe Hristos în viaţa noastră, arată dfe fapt că nu suntem credincioşi precum ne pretindem. Nu credem într-atât încât să venim la Biserică mai mult, să ne rugăm mai mult, să postim mai mult ş.a.
Şi mai e ceva, nu primim lumina pentru, că suntem prea ocupaţi cu privirea celorlalţi. Vedem prea mult paiul din ochii celor de langă noi, neglijând astfel bârna din ochii noştri bolnavi.
O cântare a Paştilor ne spune că în aceste momente de sărbătoare: "toate s-au umplut de lumină". De aceea e nevoie "să ne curăţim simţirile" şi să primim lumina lui Hristos care luminează tuturor.

HRISTOS A ÎNVIAT!

luni, 25 aprilie 2011

vineri, 1 aprilie 2011

Crucii Tale ne Închinăm Hristoase,

Mc. 8, 34-38:
"Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri."

Această sărbătoare completează ciclul sărbătoririi Sfintei Cruci din timpul anului bisericesc fiind cea de-a III – a, având ca origine transferul de la Ierusalim la Apaneia al unui fragment al adevăratei Cruci a Mântuitorului dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său, episcop de Apaneia, pentru construcția unei biserici. După alții, Sfânta Elena ar fi dat un fragment al Crucii episcopului Apaneiei. Sărbătoarea a rămas multă vreme proprie Constantinolopului, ba chiar numai catedralei Sfânta Sophia. În vechea rânduială a Bisericii praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunța cinstirea Crucii pentru săptămâna ce urma. Acest rit s-a extins la întreaga săptămână a IV – a pentru a permite populației capitalei să vină să se închine Sfântului lemn (zilele de marți și miercuri erau rezervate bărbaților, iar cele de joi și vineri femeilor).
Sfânta Cruce ocupă un loc important, chiar esențial în timpul anului liturgic și mai cu seamă în Postul Mare, dedicându-i-se numeroase tropare, care sintetizează întreaga iconomie a Patimii și Învierii Mântuitorului. De remarcat în această Duminică este vohodul cu Sfânta Cruce sau așezarea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii spre închinare, în realitate o adevărată arătare (Epifanie) a Domnului: Acum oștile îngerești însoțesc lemnul cel cinstit cu bună cucernicie înconjurându-l și cheamă pe toți credincioșii la închinare. Veniți cei ce vă luminați cu postul, să cădem la el cu bucurie și cu frică strigând cu credință: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii! Cinstirea lemnului Crucii este un privilegiu, un dar al lui Dumnezeu, pregătind practic bucuria pe care ne-o va aduce celebrarea Patimii Domnului: Mare ești Doamne și mult milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum făcătoarei de viață Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile și picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din preacurată Coasta Ta, izvorându-ne nouă viață.
Suntem la înjumătățirea Postului Mare și măcar din acest punct de vedere Sfânta Cruce este pentru fiecare dintre noi un reper, dar și o prevestire a ceea ce se va întâmpla în Săptămâna Patimilor: Bucură-te Cruce, purtătoare de viață, raiule cel frumos al Bisericii, pomul nestricăciunii, care ne-ai înflorit desfătarea slavei celei veșnice [...] dă-ne și nouă acum să ajungem la Patimile lui Hristos și la Înviere.
Postul Mare este chiar propria noastră răstignire, propria noastră experiență, oricât de limitată ar fi ea, a îndemnului lui Hristos din textul Evangheliei din această Duminică: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mc. 8, 34). Însă nu putem să ne luăm crucea înainte de a ne fi asumat și împropriat Crucea lui Hristos, aceea care ne-a mântuit. Este Crucea care nu numai că ne mântuiește, dar dă și un sens celorlalte cruci, făcându-le roditoare și eficiente. Uitați ce spune Sinaxarul acestei duminici: În această duminică, a treia din Postul Mare, sarbătorim cinstirea făcătoarei de viață cruci și pentru că în timpul celor patruzeci de zile, suntem într-o oarecare măsură răstigniți, murind patimilor și pentru că simțim un gust amar, pentru că suntem abătuți și dezgustați, iată că ni se dăruiește Crucea prețioasă și dătătoare de viață, pentru a ne întări și pentru a ne încuraja, amintindu-ne patimile Domnului nostru Iisus Hristos [...] că și cei care, după ce străbat un drum lung și pietros, sunt obosiți de osteneală: găsesc poate un copac al cărui ramuri să-i umbrească, se așează puțin pentru a se odihni, apoi, ca întineriți își continuă drumul. Astfel, acum, în această vreme de post, pe acest drum greu și strâmt, Crucea a fost pusă în mijloc de Sfinții Părinți pentru a ne înlesni odihnă și putere, pentru a ne ușura oboseala și alergarea, în vederea strădaniei care va urma...
Viața creștinului are sens dacă se răstignește împreună cu Hristos (Gal. 2, 20), pentru a putea învia împreună cu El. Astfel fără Cruce nu există Înviere: Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniți toți la ea. Că revărsând razele luminoase ale învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toți, sufletește bucurându-ne!; de altfel Mântuitorul vorbește despre crucificare ca despre o înălțare: Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului (In. 3, 14) sau [...] când Mă voi înălța pe toți îi voi trage la Mine [...].
În cele ce urmează voi încerca să sintetizez în câteva subpuncte, dacă se poate, noianul de înțelesuri ale Sfintei Cruci:
1. Crucea – obiectul în sine
În vechime era socotită ca un obiect de tortură, poate cel mai crunt, însă prin răstignirea Domnului Hristos pe ea, aceasta devine sfântă: Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-i, a suferit Crucea, nu a ținut seama de ocara ei, și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evr. 12, 2).
2. Crucea – simbol
Prin vărsarea sângelui Mântuitorului Hristos pe ea, Crucea devine altar de jertfă, cu deosebirea față de legea iudaică că jertfa și jertfitorul sunt identici.
3. Crucea – semn al biruinței
În primul rând trebuie să vorbim de biruința lui Hristos împotriva diavolului: Doamne armă împotriva diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se îngrozește și se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morții ai sculat și moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării și Învierii Tale.
Ne aducem aminte și de însemnata biruință a lui Constantin cel Mare, când semnul Crucii i s-a arătat pe cer, iar împrejurul lui cuvintele: în acest semn vei învinge. Se spune că semnul Crucii a fost cusut pe steaguri și astfel au biruit. De atunci Sfânta Cruce s-a răspândit legal în toată lumea. Lăcașurile de cult iau formă de cruce. Pe turlele bisericilor s-a așezat crucea și nu numai pe turle, ci și pe altare, pe pereții caselor, pe veșmintele preoților, pe mormintele celor adormiți, la răspântiile drumurilor, pe piepturile creștinilor.
Nici judecata de apoi nu va începe fără apariția acestui semn pe cer: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă (Mt. 24, 30).
4. Crucea – puterea lui Dumnezeu
Căci cuvântul Crucii este pentru cei ce pier nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).
5. Crucea – suferință și chenoză
Acest aspect al suferinței se referă tocmai la purtarea Crucii (Sfânta Evanghelie de astăzi). După exemplul Mântuitorului: La aceasta ați și fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui (I Ptr. 2, 21) fără această purtare a Crucii nu există mântuire. Asemenea Sfântului Apostol Pavel (Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume – Gal. 6, 14) fiecare creștin este chemat, mai ales în perioada Postului Mare, spre a-și însuși Crucea lui Hristos, pentru ca Hristos să locuiască real în sufletul lui: M-am răstignit împreună cu Hristos, și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine... (Gal. 2, 20). Astfel, astăzi nu ni se cere, la modul fizic, să ne răstignim pe vreo cruce, ci împreună cu Hristos să ne pironim patimile pentru a ieși biruitori din mormânt.


Bibliografie:
1. Triodul, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1975.
2. Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat – mistagogia timpului liturgic, Edit. Deisis, Sibiu, 2000.

Pr. Bogdan Lupăştean
Parohia Milişăuţi