miercuri, 12 octombrie 2011

Îndemnuri pentru preoţi şi credincioşi cu privire la Sfânta Taină a Botezului,


<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

În primul rând, pentru a vorbi despre importanţa Tainei Botezului şi despre primitorii ei, trebuie să semnalăm faptul că foarte puţine cupluri îşi doresc imediat după căsătorie copii. Această realitate a vremurilor noastre arată de fapt starea familiilor, care refuză perspectiva unei vieţi creştine. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, şi ca orice binecuvântare, ei sunt prilej de multe bucurii. Pentru un bărbat care vrea să ducă o viaţă curată alături de soţie, copiii sunt lucrul cel mai de preţ; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au un mare depozit, şi prin ei femeile pot să-şi dobândească mântuirea sufletului (1 Timotei 2, 15). Prin intermediul copiilor Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. De aceea, chiar de la început, după pierderea nemuririi de către Adam şi Eva, naşterea de moştenitori a fost pentru ei cea mai mare mângâiere. Moartea nu mai are putere acolo unde se nasc copii, cei morţi prelungindu-şi existenţa prin urmaşi[1]. Naşterea pruncilor este un pas înainte în viaţa oricărei familii, de aceea se cuvine să împlinim porunca dată primilor oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (Facere 1, 28). Interesant este că Dumnezeu prin această poruncă condiţionează stăpânirea pământului de înmulţirea oamenilor pe pământ. În caz contrar pământul este cel care-l stăpâneşte pe om. Puterea omenităţii vine din comuniunea oamenilor laolaltă. Orice formă de egoism îl face pe om vulnerabil în faţa materiei.

Biserica prin slujitorii ei şi susţinută de Duhul Sfânt trebuie să trezească în sufletele credincioşilor importanţa naşterii de prunci şi a creşterii lor ca mădulare ale trupului eclesial al Mântuitorului. Mijloacele sunt variate, de la predici la cateheze susţinute pe această temă, dar peste toate prin exemplul personal al preotului. Preotul are din partea credincioşilor săi numele de „părinte”. Indiferent câţi copii are, el trebuie să fie părintele tuturor. Predica lui cea mai bună este iubirea pe care o manifestă pentru toţi credincioşii săi (pentru aprofundare a se vedea lucrarea Pr. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la ceruri; unde autorul evocându-şi tatăl, îţi mărturiseşte drama pe care a avut-o în momentul în care a conştientizat faptul că tatăl lui, era „părintele tuturor”).

Chemarea Mântuitorului Iisus Hristos la Botez a fost adresată tuturor oamenilor care îşi mărturisesc credinţa în El. Pentru pruncii botezaţi, întâi se cere mărturisirea credinţei din partea părinţilor lor, iar în cadrul ritualului a naşilor lui. Spuneam mai sus că primirea Tainei Botezului nu asigură mântuirea celui botezat, ci îi deschide calea spre mântuire. De aceea preotul săvârşitor, părinţii şi naşii, primesc responsabilitatea creşterii duhovniceşti a pruncului. Activitatea celor trei factori se desfăşoară în cadrul Bisericii. Părinţii şi naşii îl aduc la Biserică, iar preotul aduce binecuvântarea lui Dumnezeu peste întreaga familie. Părerea mea este că „cei şapte ani de acasa” ai fiecăruia nu cad doar pe umerii părinţilor naturali, ci au la bază împreuna lor comuniune cu naşii şi preotul comunităţii.

Un mijloc eficient al pastoraţiei copiilor este împărtăşirea lor până la şapte ani, fără spovedanie şi fără ajun. După Botez şi Mirungere pruncul este împărtăşit. Este un lucru firesc ca, după această primă împărtăşanie, participarea la viaţa Bisericii a copiilor să fie încununată prin primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În felul acesta prezenţa copiilor în Biserică are un rost. Ei întră în rânduiala Bisericii. Din experienţa proprie, mărturisesc faptul că pentru acest moment al împărtăşirii, mulţi copii îşi aduc părinţii la Biserică. În sensul acesta se poate vorbi de o împreună-lucrare a preotului şi copii în pastoraţia părinţilor şi adulţilor. Copiii, din momentul botezului, devin o prioritate a Bisericii. Creşterea lor în Biserică trebuie să aibă în vedere nu doar însuşirea anumitor cunoştinţe teoretice şi teologice, ci însuşirea unor deprinderi sănătoase. Una dintre acestea este dragostea pentru muncă a tinerilor. Nu este vorba aici de exploatarea lor, ci de educaţia lor prin muncă. Munca aduce după sine valorizarea fiecărui lucru, ea echilibrează balanţa între osteneală şi recompensă. Asigură, de asemenea, un psihic sănătos. Există la tinerii contemporani două extreme: una a celor care refuză şcoala, nu muncesc, caută mijloacele cele mai uşoare de a cîştiga bani, şi de cele mai multe ori nu pe căi cinstite. Aceştia se pliază perfect vremurilor noastre. Modelele lor sunt toţi „băieţii deştepţi” de care mass-media abundă. La cealaltă extremă se află aceia care nu se regăsesc în societatea aceasta. Preferă studiul, se izolează de părinţii care ascultă manele şi vizionează telenovele, se izolează de dascălul mediocru de la care nu are ce învăţa şi ce este mai grav, pierde legătura cu divinitatea, întrucât preotul slujitor a devenit pentru el un prestator de servicii religioase, nemaifiind „părinte” în adevăratul sens al cuvântului. Există multe situaţii de tineri în depresie, ca să nu mai vorbim de sinuciderea în rândul tinerilor care este în continuă creştere. Avem de-a face mai nou cu un curent deosebit de atractiv pentru astfel de tineri, dar nociv pentru sănătatea lor sufletească, şi anume „generaţia EMO”. Tinerii Emo, sunt întotdeauna îmbrăcaţi în negru, machiaţi cu negru (atât fetele cât şi băieţii), cu părul lung pe frunte, de preferinţă culoarea părului să fie neagră. Pentru toate acestea Biserica trebuie să găsească soluţii. Din momentul Botezului, Biserica devine responsabilă de fiecare credincios al ei.

Preotul trebuie să caute calea de dialog cu tinerii încă de la vârste fragede. Pe urmă e necesară implicarea lor în tot felul de activităţi religioase şi culturale: cântare bisericească, scenete religioase, tradiţii şi obiceiuri populare, poezii etc, dar şi sportive şi gospodăreşti. Prin toate acestea ocupăm timpul lor, timp petrecut altfel în faţa televizorului şi a calculatorului, acolo unde informaţia nu este selectată.



[1] Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p. 152-153.

Îndemnuri pentru tinerii care primesc Sfânta Taină a Cununiei,



Primitorii sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi şi care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci[1]. În vechime se cerea ca ambii soţi să fie ortodocşi (can. 14, IV; 72, VI). Azi însă se săvârşeşte Cununia şi cu eterodocşi. Un ortodox poate fi cununat cu o creştină de altă confesiune, dar nu poate fi cununat cu o necreştină, întrucât necreştinii nu pot primi nici o Taină (afară de Botez). În cazul în care mirii nu sunt ambii ortodocşi, se cere ca pruncii să fie botezaţi în credinţa ortodoxă[2]. În prezent, căsătoriile mixte nu se săvârşesc decât cu dispensă de la arhiereul locului.

Biserica ortodoxă, luând în considerare slăbiciunea naturii omeneşti, admite ca cineva să fie căsătorit de trei ori, dar cununiile ce urmează se săvârşesc după o rânduială deosebită, care este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Atât ectenia, cât şi molitfele de la logodnă şi cele dinaintea punerii cununiilor cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât prin aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui[3]. Căsătoriile a doua şi a treia, nu se săvârşesc fără dispensă de la arhiereul locului.

În Catehism citim aşa: Să nu uite mirii că legătura cu care Taina Nunţii Îi uneşte pe bărbat şi pe femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu Însuşi. De aceea trebuie să rămână trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările, necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ. „Şi vor fi cei doi un trup...”, zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina Nunţii (Efeseni 5, 31). „Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...”, adaugă Biserica, citându-l pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat[4].

Realitatea vremurilor în care trăim ne arată cît de mult a slăbit cultul căsătoriei. Tinerii preferă o viaţă comodă, fără obligaţii şi responsabilităţi, de aceea amână momentul căsătoriei. Motivarea acestei amânări ar fi dorinţa lor de a fi realizaţi, de a avea o oarecare stabilitate financiară. Această mentalitate, repetată obsesiv de tineri, nu are acoperire, de vreme ce nu foarte mulţi tineri luptă, necăsătoriţi fiind, pentru a-şi face o situaţie. Gândirea aceasta este din capul locului greşită, pentru că ea ignoră ceea ce este esenţial. Căsătoria sub nici o formă nu-i împiedică pe tineri să-şi facă o situaţie, din contră ea aduce spor şi binecuvântare de la Dumnezeu. Înţelepciunea populară îl numea „neisprăvit” pe tânărul care „ nu s-a aşezat la casa lui”. Pe urmă, amânarea Cununiei nu implică amânarea pierderii castităţii. De aceea Biserica recomandă ca momentul căsătoriei să nu fie amânat. După Pr. Dumitru Stăniloae sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria: să reglementeze viaţa sexuală şi pentru a face copii. Totuşi prin aceasta căsătoria este nu un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce rămâne mai departe păcătoasă, ci un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l şi pe celălalt în acest scop, aşa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om ca bărbat şi femeie, spre o completare reciprocă. În acest sens, Biserica concepe legătura soţilor ca o legătură completă, trupească şi sufletească[5]. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci, cunoscând văpaia cuptorului, să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-şi păstreze castitatea şi să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor, ca să-şi poată potoli şi săltările trupului şi să scape şi de osândă[6].

În acest sens, biserica trebuie să se implice mai mult în viaţa tinerilor. Şi singurul mijloc eficient de a o face este scaunul Spovedaniei, prin instituţia duhovniciei. Preotul nu trebuie doar să spovedească, ci să şi-i facă fii duhovniceşti pe tinerii din parohia sa. Astfel, preotul se poate implica mai mult în viaţa tinerilor, îi poate sfătui. Iar acolo unde duhovnicul pătrunde în sufletul penitentului, acolo poate sfătui şi îndrepta anumite porniri. Sfântul Ioan ne spune: să înfrânăm pornirile copiilor noştri, să punem frâu puternic tinereţii, cu frica şi cu sfatul[7].

De condamnat sunt şi obiceiurile tinerilor şi tinerelor de a se căsători din interes. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea avea şi pe cele din lumea aceasta; dar de le nesocoteşti pe acelea şi umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte[8].



[1] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 203-204.

[2] Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Isidor TODORAN, Pr. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, ediţia a II-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.262.

[3] Catehism- Învăţătura de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 300.

[4] Ibidem, p. 301.

[5] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 199-200.

[6] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol II, trad. rom. Pr. D. FECIORU, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 342.

[7] Ibidem, p. 342.

[8] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, LXXIII, IV, apud. Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p.78.

Câteva îndemnuri pentru preoţi privitoare la Tainele Botezului şi Cununiei,


Din Biserică face parte atât preotul, cât şi credincioşii săi. Bunul mers al Trupului eclezial este garantat de comuniunea între mădularele lui. Comuniunea pe orizontală între sacerdot şi credincioşi deschide calea comuniunii pe verticală cu Dumnezeu. În ceea ce priveşte oficierea Sfintelor Taine, preotul săvârşitor trebuie să ţină seamă de faptul că are o îndoită misiune: întâi de a mijloci harul Duhului Sfânt primitorilor, iar apoi de a pregăti sufletul celui ce primeşte harul Duhului Sfânt, ca Acesta găsind pământ bun să facă rod însutit. În cazul celor două Taine care fac obiectul discuţiei noastre, prin Cununie, preotul uneşte într-un trup pe cei doi miri care devin tip al unirii lui Hristos cu Biserica Sa; iar prin Botez, preotul este cel prin care are loc naşterea din nou a celui botezat la viaţa cea adevărată în Hristos şi prin care devine membru al Bisericii.

Tărâmul de lucru al preotului este foarte vast. Desigur că activitatea lui nu poate fi redusă doar la oficierea liturgică a celor două Taine. Atât mirii, cât şi cel botezat trebuie asistaţi de preot şi înainte de primirea celor două taine, cât mai ales după (în cazul pruncilor activitatea preotului de dinaintea Botezului este concentrată asupra părinţilor şi a naşilor).

Primul pas spre realizarea acestor obiective, este pregătirea duhovnicească a preotului. Clar în acest sens vorbeşte rugăciunea pe care preotul o citeşte în taină după ectenia mare de la Botez (rugăciune pe care foarte mulţi slujitori nu o mai rostesc), şi pe care pentru acurateţea mesajului o reproduc aici: Îndurate și Milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile și rărunchii și cele ascunse ale oamenilor singur le știi, căci nu este lucru ascuns înaintea Ta, ci toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Tăi, Care știi și cele ce sunt despre mine, să nu te scârbești de mine, nici să-ţi întorci faţa Ta de la mine, ci treci greșelile mele în ceasul acesta, Cel care treci cu vederea păcatele oamenilor când se pocăiesc. Și-mi spală necurăţia trupului și întinăciunea sufletului și pe mine întreg cu totul mă sfinţește, cu puterea Ta cea nevăzută și cu dreapta cea duhovnicească, ca nu cumva, propovăduind eu altora slobozirea, și făgăduind-o cu deplină încredinţare în iubirea Ta de oameni cea negrăită, să mă arăt eu însumi netrebnic rob al păcatului, nu, Stăpâne, Cel ce singur ești bun și iubitor de oameni, să nu mă întorc umilit și înfruntat, ci-mi trimite mie putere de sus și mă întărește spre slujba acestei Taine mari și cerești. Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe dânsul pe temelia apostolilor și a proorocilor Tăi, și să nu-l surpi, ci sădește-l pe dânsul sădire a adevărului în sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și să nu-l smulgi, ca sporind el în dreapta credinţă, să se slăvească și printr-însul preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].

O bună aşezare duhovnicească a preotului contribuie decisiv în deschiderea sufletească a celor ce primesc Sfintele Taine şi conlucrarea viitoare cu harul primit. De asemenea, ea deschide calea colabărării viitoare între preot şi cei ce primesc Sfintele Taine.

Preotul este cel care trebuie să fie întâi de toate un păstrător şi împlinitor al canoanelor liturgice legate de cele două taine, ca pe urmă să aibă pretenţia ca cei care solicită săvârşirea lor să se încadreze şi să respecte învăţătura Bisericii noastre. În realitate însă, se merge tot mai mult pe principiul „câte bordeie atâtea obicee”. De aici multitudinea de „tradiţii” legate de Sfintele Taine ale Bisericii noastre. Legat de Botez şi Cununie, nu puţine sunt practicile care nu corespund şi nu respectă rânduielile consfinţite de Biserică şi care nu au nevoie nici de îmbunătăţiri şi nici de ajustări din partea preoţilor săvârşitori. Pentru săvârşirea Sfintelor Taine „bunul plac” al slujitorilor nu are nici un fel de motivaţie, atâta vreme cât avem Molitfelnicul. Toate aceste practici dăunează în primul rând Bisericii, prin faptul că nu există unitate în săvârşirea rânduielilor ei. Pe urmă, dăunează credincioşilor care sunt contrariariţi şi dezorientaţi de faptul că în Biserica Ortodoxă rânduielile diferă de la o Biserică la alta. În cazul acesta nu putem opri sincretismul religios, toate-s „o apă ş-un pământ” vorba românului. Motivaţia preotului care deformează şi reduce slujba, că oamenii nu au răbdare nu este justificată. Grăitor în acest sens este faptul că mulţi credincioşi preferă botezul şi cununia în mânăstiri, acolo unde se respectă rânduiala.

Cu toate acestea, nu consider că un botez făcut bunăoară prin turnare şi nu prin scufundare, nu poate fi un botez valid. Sau că o cununie făcută „din duh rapid” în zece minute nu poate să fie validă. Atâta doar că noi, slujitorii, răspundem de unitatea de credinţă şi de slujire a Bisericii noastre. Auzeam la un moment dat că un profesor de religie i-a învăţat pe elevii săi că doar într-o singură Biserică dintr-un anume loc se săvârşeşte Botez şi Cununii valide. În astfel de situaţii nici cel care săvârşeşte slujbele după rânduială nu este mai puţin păcătos decât ceilalţi.

Cu toate că primirea Tainelor Botezului şi Cununiei sunt deosebit de importante în viaţa credincioşilor noştri, totuşi primirea lor nu înseamnă automat mântuirea, ci doar posibilitatea mântuirii. Buna intenţie şi buna aşezare a preotului este atunci când poartă de grijă de credincioşii săi şi înaintea botezului sau a cununiei cât şi după, ajutându-i să sporească darul Duhului Sfânt pogorât peste ei.


[1] Molitfelnic, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 35-36.