<!--[if gte mso 9]>
În primul rând, pentru a vorbi despre importanţa Tainei Botezului şi despre primitorii ei, trebuie să semnalăm faptul că foarte puţine cupluri îşi doresc imediat după căsătorie copii. Această realitate a vremurilor noastre arată de fapt starea familiilor, care refuză perspectiva unei vieţi creştine. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, şi ca orice binecuvântare, ei sunt prilej de multe bucurii. Pentru un bărbat care vrea să ducă o viaţă curată alături de soţie, copiii sunt lucrul cel mai de preţ; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au un mare depozit, şi prin ei femeile pot să-şi dobândească mântuirea sufletului (1 Timotei 2, 15). Prin intermediul copiilor Dumnezeu a schiţat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. De aceea, chiar de la început, după pierderea nemuririi de către Adam şi Eva, naşterea de moştenitori a fost pentru ei cea mai mare mângâiere. Moartea nu mai are putere acolo unde se nasc copii, cei morţi prelungindu-şi existenţa prin urmaşi[1]. Naşterea pruncilor este un pas înainte în viaţa oricărei familii, de aceea se cuvine să împlinim porunca dată primilor oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (Facere 1, 28). Interesant este că Dumnezeu prin această poruncă condiţionează stăpânirea pământului de înmulţirea oamenilor pe pământ. În caz contrar pământul este cel care-l stăpâneşte pe om. Puterea omenităţii vine din comuniunea oamenilor laolaltă. Orice formă de egoism îl face pe om vulnerabil în faţa materiei.
Biserica prin slujitorii ei şi susţinută de Duhul Sfânt trebuie să trezească în sufletele credincioşilor importanţa naşterii de prunci şi a creşterii lor ca mădulare ale trupului eclesial al Mântuitorului. Mijloacele sunt variate, de la predici la cateheze susţinute pe această temă, dar peste toate prin exemplul personal al preotului. Preotul are din partea credincioşilor săi numele de „părinte”. Indiferent câţi copii are, el trebuie să fie părintele tuturor. Predica lui cea mai bună este iubirea pe care o manifestă pentru toţi credincioşii săi (pentru aprofundare a se vedea lucrarea Pr. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la ceruri; unde autorul evocându-şi tatăl, îţi mărturiseşte drama pe care a avut-o în momentul în care a conştientizat faptul că tatăl lui, era „părintele tuturor”).
Chemarea Mântuitorului Iisus Hristos la Botez a fost adresată tuturor oamenilor care îşi mărturisesc credinţa în El. Pentru pruncii botezaţi, întâi se cere mărturisirea credinţei din partea părinţilor lor, iar în cadrul ritualului a naşilor lui. Spuneam mai sus că primirea Tainei Botezului nu asigură mântuirea celui botezat, ci îi deschide calea spre mântuire. De aceea preotul săvârşitor, părinţii şi naşii, primesc responsabilitatea creşterii duhovniceşti a pruncului. Activitatea celor trei factori se desfăşoară în cadrul Bisericii. Părinţii şi naşii îl aduc la Biserică, iar preotul aduce binecuvântarea lui Dumnezeu peste întreaga familie. Părerea mea este că „cei şapte ani de acasa” ai fiecăruia nu cad doar pe umerii părinţilor naturali, ci au la bază împreuna lor comuniune cu naşii şi preotul comunităţii.
Un mijloc eficient al pastoraţiei copiilor este împărtăşirea lor până la şapte ani, fără spovedanie şi fără ajun. După Botez şi Mirungere pruncul este împărtăşit. Este un lucru firesc ca, după această primă împărtăşanie, participarea la viaţa Bisericii a copiilor să fie încununată prin primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În felul acesta prezenţa copiilor în Biserică are un rost. Ei întră în rânduiala Bisericii. Din experienţa proprie, mărturisesc faptul că pentru acest moment al împărtăşirii, mulţi copii îşi aduc părinţii la Biserică. În sensul acesta se poate vorbi de o împreună-lucrare a preotului şi copii în pastoraţia părinţilor şi adulţilor. Copiii, din momentul botezului, devin o prioritate a Bisericii. Creşterea lor în Biserică trebuie să aibă în vedere nu doar însuşirea anumitor cunoştinţe teoretice şi teologice, ci însuşirea unor deprinderi sănătoase. Una dintre acestea este dragostea pentru muncă a tinerilor. Nu este vorba aici de exploatarea lor, ci de educaţia lor prin muncă. Munca aduce după sine valorizarea fiecărui lucru, ea echilibrează balanţa între osteneală şi recompensă. Asigură, de asemenea, un psihic sănătos. Există la tinerii contemporani două extreme: una a celor care refuză şcoala, nu muncesc, caută mijloacele cele mai uşoare de a cîştiga bani, şi de cele mai multe ori nu pe căi cinstite. Aceştia se pliază perfect vremurilor noastre. Modelele lor sunt toţi „băieţii deştepţi” de care mass-media abundă. La cealaltă extremă se află aceia care nu se regăsesc în societatea aceasta. Preferă studiul, se izolează de părinţii care ascultă manele şi vizionează telenovele, se izolează de dascălul mediocru de la care nu are ce învăţa şi ce este mai grav, pierde legătura cu divinitatea, întrucât preotul slujitor a devenit pentru el un prestator de servicii religioase, nemaifiind „părinte” în adevăratul sens al cuvântului. Există multe situaţii de tineri în depresie, ca să nu mai vorbim de sinuciderea în rândul tinerilor care este în continuă creştere. Avem de-a face mai nou cu un curent deosebit de atractiv pentru astfel de tineri, dar nociv pentru sănătatea lor sufletească, şi anume „generaţia EMO”. Tinerii Emo, sunt întotdeauna îmbrăcaţi în negru, machiaţi cu negru (atât fetele cât şi băieţii), cu părul lung pe frunte, de preferinţă culoarea părului să fie neagră. Pentru toate acestea Biserica trebuie să găsească soluţii. Din momentul Botezului, Biserica devine responsabilă de fiecare credincios al ei.
Preotul trebuie să caute calea de dialog cu tinerii încă de la vârste fragede. Pe urmă e necesară implicarea lor în tot felul de activităţi religioase şi culturale: cântare bisericească, scenete religioase, tradiţii şi obiceiuri populare, poezii etc, dar şi sportive şi gospodăreşti. Prin toate acestea ocupăm timpul lor, timp petrecut altfel în faţa televizorului şi a calculatorului, acolo unde informaţia nu este selectată.
Per favore vedere
RăspundețiȘtergere/ www.versolanuovacreazione.it /
Dio vi benedica