În sinaxar citim: "După cum la venirea unui Împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă ân ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul lui cel împărătesc, Crucea cea făcătoare de viaţă." Aşadar înţelegem deci Crucea ca un semn de biruinţă. De biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Pentru unii însă cinstirea Crucii este erezie, pentru că, spun ei, nu se cuvine să cinsteşti un obiect de ruşine (aşa cum era considerată Crucea). Argumente împotriva acestora sunt foarte multe chiar în Sfânta Scriptură, nu o să insist asupra lor. Îmi pun însă întrebarea care este motivul adevărat pentru care ei nu cinstesc Crucea. Obiecţiile de ordin Scripturistic nu sunt mulţumitoare. Consider însă că ei dar şi mulţi dintre noi care ne pretindem închinători ai Crucii, nu înţelem ce înseamnă de fapt cinstirea ei. Principala problemă este legată de prioritatea noastră esenţială în calitate de creştini: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Dacă prioritatea noastră este legată de viaţa aceasta pământească, Crucea pentru noi nu are valoare.
Noi suntem creştini, următori şi propovăduitori ai lui Hristos. Implicit avem credinţă în Învierrea lui din morţi, faptul cel mai de seamă al creştinătăţii, care de fapt este garanţia propriei noastre învieri. Numai că pentru a ajunge în Duminica Învierii, trebuie să trecem prin Vinerea Patimilor. Orice biruinţă implică de la sine o luptă. Noi vrem să fim biruitori însă fără să luptăm. Îndepărtăm paharul suferinţei, pe care Mântuitorul nu l-a îndepărtat, şi ne punem la adăpostul convingerii că ar fi închinare la idoli, cinstirea Crucii. De fapt trebuie să înţelegem că în viaţă un creştin nu trebuie să aleagă calea cea mai uşoară, ci calea Crucii, a asumării ei în chip voluntar, lepădarea sinelui ("Să nu fie voia Mea ci voia ta"- spune Mântuitorul în Grădinba Ghetsimani) şi urmarea lui Hristos, pe urmele lăsate de paşii lui. Doar aşa ne merităm numele de creştini. Aici înţelegem de fapt refuzul confesiunilor protestante şi neoprotestante, de a accepta şi cinsti Crucea. În vreme ce Ortodoxia cere sacrificiu şi jertfă, pentru a prmi har, ei nu cer nimic şi oferă perspectiva unei vieţi mai prospere, aduc ajutoare materiale, prin care au cumpărat multe suflete. Mă întreb " Ce-i foloseşte omului dacă câştigă lumea, dar îşi va pierde sufletul, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?...
Să ne revizuim prioritatea şi să ne vindecăm de prea mult sine privind Crucea mântuitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu