Materie şi idee spun filozofii. Ţărână şi Duh Sfânt spune Sfânta Scriptură. Iată două motive ca să înţelegem existenţa acestei lumi pe principiul dualismului, al dualităţii, faptul că are la bază elemente opuse două câte două. Însăşi Sfânta Scriptură conţine două părţi: Vechiul şi Noul Testament. Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric şi a făcut ziua şi noaptea, a despărţit apa de pământ, a făcut cerul şi pământul, a făcut om şi femeie, a făcut binele, dar ,din cauza neascultării, primii oameni au perpetuat răul existent deja. Şi pentru că răul a cuprins pământul şi mai ales poporul iudeu, alesul lui Dumnezeu, Acesta L-a trimis pe Fiul Său să îndrepte poporul rătăcit, aşezându-l pe calea mântuirii: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… (In. 14, 6), Şi Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In. 1, 14). Deci în nemărginita Sa dragoste pentru oameni Dumnezeu Tatăl Îşi sacrifică Fiul, cel de-o fiinţă cu El, făcându-L om, dîndu-I o existenţă diofizită după cum afirmă vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania în volumul Memorii, Polirom 2008, pag. 447.
Ca om, Iisus Mântuitorul, este supus dualismului firii umane în ceea ce priveşte stările sufleteşti prin care trece şi anume tristeţe şi bucurie sau fericirea şi nefericirea. Îndrăznim a ne întreba în cele ce urmează de ce atât Sfintele Evanghelii cât şi iconografia creştin – ortodoxă ni-L prezintă pe Fiul Omului mai degrabă trist decât bucuros în sensul manifestărilor fizice ale celor două stări.
Ca Dumnezeu adevărat, Iisus ştia pentru ce a trebuit să se întrupeze ca om. Cu toate acestea nu-şi poate ascunde mâhnirea pentru necredinţa iudeilor: Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc (In. 8, 14) sau Răspuns-a Iisus: Nu Mă ştiţi, nici pe Mine , nici pe Tatăl Meu; (In. 8, 19).
Intrarea în cetatea Ierusalimului este un alt motiv de întristare. Dacă în Sfânta Evanghelie de la Matei 23, 37, această stare este sugerată de tonul rostirii cu reproş: Ierusalime, Ierusalime, care omori prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câteori am voit să adun pe fii tăi […], dar nu aţi voit, la Sfântul Apostol Luca 19, 41, decăderea morală a Ierusalimului, a fariseilor şi a vameşilor Îl face să plângă: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea…. Ajungând şi văzând templul transformat în „peşteră de tâlhari” supărarea Sa se concretizează în gesturi violente: Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau […] şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani …” (Mt. 21, 12) sau „Şi făcându-Şi un bici de ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele (In. 2, 15). E un comportament specific uman, parcă i-ar îndemna pe creştini să se comporte aidoma atunci când vor întâlni în cale necredinţă şi nerecunoştinţă, le-ar insufla curajul de a lupta în numele Lui.
Aceeaşi jale din faţa Ierusalimului se repetă atunci când e vorba şi de alte cetăţi: Horazin, Betsaida, Capernaum: Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaide, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit (Mt. 11, 21). Tot înainte de a intra în Ierusalim Mântuitorul flămânzeşte, dar nu de foame trupească, ci de cea sufletească …se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze şi a zis lui : De acum înainte să nu mai fie rod în tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată (Mc. 11, 14).
La aflarea morţii Sfântului Ioan Botezătorul durerea Mântuitorului ia forma singurătăţii: Iar Iisus auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia în loc pustiu… (Mt. 14, 13) probabil pentru a-şi putea plânge departe de ochii lumii pe Înaintemergătorul şi Botezătorul Său.
Vestea morţii prietenului Său Lazăr Îl supune pe Mântuitor la un greu examen sufletesc ca om: … când a văzut-o plângând (pe Maria, sora lui Lazăr) şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine (In. 11, 33) Şi a lăcrimat Iisus (In. 11, 35). Nu mai vorbeşte înţelepciunea Fiului care la moartea fiicei lui Iair ne reproşa tulburarea şi plânsul, îmbărbătându-ne că moartea nu este decât un somn. Acum lacrimile Sale ar trebui să fie lacrimile tuturor creştinilor atunci când aproapele nostru este în suferinţă.
Dacă manifestarea din templu e singura violenţă fizică, adresarea faţă de smochinul neroditor e de o violenţă verbală neaşteptată în sensul că poate fi considerată un adevărat blestem din moment ce imediat smochinul s-a uscat. Se poate ca vameşii şi fariseii să fi spus: iată, ce rău este, că blesteamă, dar celor ce ochii le sunt deschişi vor înţelege că, în faţa Domnului, trebuie să fii mereu pregătit; fie că ţi-a venit vremea, fie că nu. Să ne amintim de pilda celor zece fecioare.
Nu ştiu de ce, dar pericopa referitoare la vindecarea celor zece leproşi mi se pare cea care exprimă, omeneşte posibil, una dintre cele mai mari dezamăgiri ale Mântuitorului: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? (Lc. 17, 17). Întrebările retorice ale lui Iisus exprimă supărarea nu numai la adresa celor nouă nerecunoscători cărora le-a fost lene să se întoarcă şi să-I mulţumească, ci supărarea la adresa tuturor neamurilor care nu L-au înţeles şi n-au venit să I se închine.
Este neîndoielnic faptul că rugăciunea din Grădina Ghetsimani Îl situează pe Iisus pe culmea deznădejdii umane: Iar El fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Lc. 22, 44). Aici Mântuitorul e în postura omului neajutorat în faţa morţii chiar dacă ştia de mult ce Îl aşteaptă. Am putea spune că tot ceea ce a urmat: biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi moartea sunt suportate mai uşor, cu o superioară înţelegere că nu e cale de a scăpa de acest pahar şi că nu mai e mult până la momentul izbăvirii din această viaţă, până la întoarcerea la Tatăl care L-a trimis.
Am încercat a arăta câteva situaţii în care Iisus Mântuitorul îşi manifestă tristeţea şi formele ei de exprimare. În cele ce urmează vom urmări şi latura opusă tristeţii – bucuria – pe care Fiul Omului a trăit-o ca fire umană. Aparent dezinteresat Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? la interpelarea mamei Sale că nuntaşii din Cana Galileii nu mai au vin, nu ne putem închipui că Iisus nu s-a bucurat că, la rugămintea celei ce L-a născut, a putut salva nunta celor doi tineri. Dar nici un gest de manifestare a bucuriei.
Nu mică a fost bucuria Mântuitorului după discuţia cu femeia cananeianca, în urma căreia exclamă : O, femeie, mare este credinţa ta (Mt. 15, 28) sau cu samarinenca despre care se spune că îl recunoaşte ca Hristos: Nu cumva acesta este Hristosul? (In. 4, 27). Nici de această dată Iisus nu schiţează nici un gest de bucurie. Aceasta fiind doar lăuntrică. Acelaşi lucru se întâmplă şi după vindecarea slugii sutaşului: Zic vouă că nici în Israel nu am aflat atâta credinţă (Lc. 7, 9) şi după rugăciunea tâlharului de pe cruce căruia mai are putere de a-i răspunde: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei cu Mine în Rai (Lc. 23, 43).
Urmează câteva întâmplări când bucuria interioară, deşi nu este exteriorizată e cel puţin recunoscută ca trăire. La regăsirea oii pierdute, vorbind în numele stăpânului, de fapt confirmă bucuria Sa: Şi găsind-o, o pune pe umerii săi bucurându-se (Lc.15, 5). Întoarcerea fiului risipitor dezvăluie aceeaşi bucurie ascunsă: Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm (Lc. 15, 32). Cu îndemnul la bucurie şi veselie se încheie şi cele nouă fericiri: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (Mt. 5, 12).
În cele din urmă, iată, alte împrejurări în care Domnul Hristos vorbeşte deschis despre propria bucurie: când vorbeşte apostolilor despre păzirea poruncilor: Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi… (In. 15, 11) şi în timpul rugăciunii pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii: Iar acum vin la Tine şi acestea grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei (In. 17, 13). Dar nici aici nu se schiţează nici măcar un zâmbet ca expresie a bucuriei. Întrebarea pe care ne-o punem este de ce? Un răspuns ni-l dă Sfântul Evanghelist Luca la 10, 21, când ne vorbeşte despre învăţăturile către cei şaptezeci şi doi de apostoli înainte de a-i trimite în lume: În acest ceas El s-a bucurat în Duhul Sfânt… Deci, deşi om, Iisus trăieşte doar bucuria în Duh, conştient că adevărata bucurie ce trebuie căutată şi pentru care trebuie să luptăm este cea a vieţii veşnice nu cea de pe pământ. O altă posibilă explicaţie ar fi că toate faptele Sale ca fiind motive de bucurie nu sunt meritele Sale, ci ale Celui ce L-a trimis. Şi aşa ajungem la nemărginita smerenie a Mântuitorului care trebuie să ne fie lecţie. Şi apoi în toată viaţa pământească Iisus dovedeşte bună cuviinţă şi o deosebită discreţie în ceea ce face. Nu numai că nu se laudă cu faptele Sale, dar îi îndeamnă şi pe cei din jur să nu spună nimănui despre cele câte le făptuia.
Aşa că nu are rost să ne umplem de bucuriile acestei lumi, bucurii perisabile, ci să căutăm cu smerenie bucuria veşnică de a fi în ograda lui Dumnezeu-Tatăl.
Prof. Gheorghe Cîrmaci
Şcoala Milişăuţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu